Întrebarea cu privire la faptul dacă erorile de refracție sunt ereditare sau nu este una cu care medicina s-a frămîntat foarte mult. Foarte și foarte mult efort a fost depus în scopul a clarifica această chestiune, și în tot acest timp cel mai evident fapt - că toate aceste condiții sunt contagioase - a fost omis. Deoarece o eroare de refracție nu este altceva decît o afecțiune nervoasă, și nu există ceva mai contagios decît nervozitatea. O persoană afectată de miopie, hipermetropie, sau astigmatism, este o persoană sub o tensiune/încordare. Această tensiune se manifestă în vocea ei, în mersul ei, în deprinderile și maniera ei de a fi, și-i face pe oamenii cu care intră în contact să devină nervoși. Acești oameni mai apoi dezvoltă erori de refracție, temporar dacă influența este temporară, și permanent dacă influența este permanentă, așa cum ar fi în cazul copiilor care nu pot scăpa de profesorii și părinții lor nervoși. O infinitate de ilustrații a acestui fapt pot fi date; cîteva ar trebui să fie suficiente.
O femeie foarte agitată ce purta ochelari pentru astigmatism mi-a adus la mine copilul ei la fel de agitat care purtase ochelari timp de șase luni, de asemenea pentru astigmatism, trei dioptrii într-un ochi și trei și jumate în celălalt. Ochii copilului erau roșii, încordați, și parțial închiși, și era destul de evident că ochelarii nu prea o ajutau să se simtă confortabil. Mai întîi am vorbit cu ea blînd un pic astfel încît să risipesc orice fel de temeri față de doctori pe care ea le-ar fi putut avea, după care i-am spus să închidă ochii și să-i odihnească pentru cincisprezece minute. Cînd i-a deschis avea vedere perfectă pentru fișa de testare Snellen în ambii ochi. I-am spus mamei: ”Nu este nimic în neregulă cu ochii copilului dumneavoastră. Cînd au fost testați, probabil că a fost agitată.”
Mama a răspuns că așa este. Ea tot încercase să cînte un duet cu sora ei, și a devenit atît de agitată încît nu putea să vadă notele. Familia a fost atît de alarmată cu privire la această slăbire bruscă a vederii, încît a fost dusă imediat la un oculist, și rezultatul a fost că a primit ochelari pentru astigmatism. Dat fiind faptul că copii au o enormă capacitate de a-și adapta ochii la diferite feluri de lentile, ea a reușit să-și adapteze suficient ochii la acești ochelari foarte puternici astfel încît să poată vedea prin ei, but a putut să se simtă confortabil în ei, nici în alții pe care i-a primit ulterior.
Mama și copilul au plecat din oficiu într-o dispoziție foarte bună, dar peste cîteva zile mama s-a întors, foarte descurajată și oarecum furioasă. Copilul este la fel cum a și fost tot timpul, a spus ea. Nu a putut să citească nici jumătate din fișa de testare.
”Motivul pentru care ea nu poate citi fișa,” i-am spus, ”este faptul că anume tu o testezi. Las-o pe sora ei mai mare să o testeze, și vei afla că ea o va citi perfect. Încordarea din ochii tăi este reflectată în vocea și mersul tău, în totul ce ține de tine; îl faci pe copil să fie agitat, și cînd încerci să-i testezi vederea, ea devine astigmatică. Dacă vrei ca ea să fie lecuită și să rămînă lecuită, ar trebui să te tratezi și tu.”
Ea a urmat sfatul meu și acum se află la tratament.
În studiile mele asupra ochilor copiilor de vîrstă școlară această experiență a fost frecevent repetată. Cînd mă duceam într-o clasă unde profesorul purta ochelari, știam că întotdeauna voi găsi un procentaj mare de vedere imperfectă. Cînd profesorul nu purta ochelari însă, știam că procentajul va fi mai jos de medie. Cînd profesorul testa vederea unui copil, adesea se dovedea a fi imperfectă, iar cînd eu i-o testam, putea să fie și perfectă. Într-un caz un profesor care purta ochelari mi-a spus că un anume băiat era foarte miop. Nu putea să citească scrisul de pe tablă, nu putea să vadă ora la ceasul de pe perete, și nu reușea să recunoască oamenii peste drum. I-am testat eu vederea și am constatat că este normală. Profesorul s-a arătat neîncrezător și a sugerat că el trebuie să fi memorat literele pe de rost. Atunci am scris cîteva litere pe tablă pe care el el-a citit la fel de bine precum le citise pe cele de pe fișa de testare.
Într-o zi proprii mei copii au venit acasă de la școală spunînd că nu pot să citească scrisul de pe tablă și că au nevoie de ochelari, iar mai tîrziu o soră medicală a sunat ca să spună același lucru. Le-am testat vederea și am constatat că este normală. Am sunat atunci directorul, i-am spus că sunt un oculist și testînd vederea copiilor am aflat-o normală. L-am întrebat atunci dacă nu va fi nici o obiecție la faptul de a în clasă, pe perete o fișă de testare Snellen pe care să o citească frecvent. Mi-a spus că nu vede nici un motiv de ce acest lucru nu ar fi făcut; și într-adevăr așa și s-a făcut. Dar foarte curînd după asta, copilul cel mai mic, o fetiță, a venit de la școală în lacrimi. Profesoara și sora medicală și ceilalți copii au luat în derîdere fișa spunînd că este absurd să crezi că așa un lucru de simplu ca citirea ei în fiecare zi ar putea să ajute la prevenirea problemelor de vedere. Știam, desigur, că citirea fișei în asemenea condiții nu prea putea să fie de mare folos, și de aceea o citea acasă. Vederea ambilor copii a rămas perfectă, dar nu am nici o îndoială că dacă circumstanțele ar fi fost altele, azi ei ar fi purtat ochelari.
Copiii sunt foarte sensibili la influențele nervoase; aceste influențe adesea produc temporar vedere imperfectă, și, din păcate, de cele mai multe ori în aceste stări, le sunt prescriși ochelari. Din fericire, majoritatea copiilor urăsc să poarte ochelari, și după ce îi poartă ceva timp, adesea îi scot. De asemenea se întîmplă să-i spargă sau să-i piardă. În acest fel sunt scutiți de multe daune asupra ochilor. Dar dacă profesorul sau părintele este scrupulos și insistă asupra purtării ochelarilor, sau asupra înnoirii lor atunci cînd se pierd sau strică, eroarea de refracție temporară devine una permanentă.
Atmosfera într-o clasă obișnuită este extrem de iritantă, ceea ce îi face pe copii să devină miopi, hipermetropi sau astigmatici. Dacă însă ei au o fișă Snellen familiară pe care să o poată citi zilnic, ei vor putea întotdeauna să învingă această influență negativă. Cînd ei pot să citească literele de pe fișa de testare pe care le știu pe de rost, ei vor putea de asemenea să citească scrisul de pe tablă și să vadă alte obiecte necunoscute la distanță sau de aproape cu vedere normală.
BEM, August 1920, ”Vederea imperfectă - contagioasă” de William H. Bates
