OBSERVAREA CONTRASTELOR

         Cam de mult timp nu am scris pe acest blog. Nu, nu am renunțat la metoda Bates; am fost cam ocupat cu alte lucruri pe net, deși recunosc că și lenea s-ar putea să fi jucat un rol aici. Sper ca pe viitor să reușesc să scriu mai des pe acest blog. 
         Vreau să împărtășesc despre o metodă, sau mai bine să-i spunem tehnică, legată de metoda Bates pe care am descoperit-o ceva timp în urmă și pe care o aplic de fiecare dată cînd am ocazia. Aplicarea acestei tehnici are ca efect obținerea, sau punerea în mișcare, a balansării universale, despre care am vorbit într-o altă postare de pe acest blog. Este vorba despre a observa contraste. Am observat că este destul de ușor să induci starea de balansare universală, cu alte cuvinte, "să îndrepți" ochii tăi "pe calea cea dreaptă" a vederii normale observînd alternativ diferite contraste de culori, nuanțe, sau forme.  De exemplu, te uiți la un anumit obiect din depărtare și observi două culori, de exemplu alb și negru. Desigur că o persoană cu miopie va vedea aceste culori mai mult sau mai puțin încețoșat, adică nu le va vedea clar, distinct, așa cum le-ar vedea o persoană cu vedere normală. Cu toate acestea, este posibil să vezi măcar ceva acolo. Acolo nu va fi doar negru sau alb, ci va fi o estpompare a unei culori peste cealaltă; conturirile unde culorile se delimitează vor fi șterse, neclare. Idea constă în a privi de la o culoare la alta în mod alternativ și a spune în gînd totodată: "Acum privesc negru, iar acum văd alb." Este necesar ca mutarea privirii de la o culoare la alta să fie cît mai scurtă și nu departe de linia de contur, adică linia de delimitare a acestor două culori. Nu este neapărat ca culorile să fie alb și negru; pot să fie, de exemplu, un albastru închis și un galben deschis. Important este ca să existe un oarecare contrast și o linie de delimitare destul de clară între aceste două culori. Viteza de mișcare de la o culoare la alta trebuie să fie una lentă, confortabilă, ca și cum ai face balansarea laterală, despre care am vorbit într-o altă postare. Pe măsură ce practici această activitate vizuală, începi să observi că ochii parcă întră într-un ritm de balansare, mișcare dintr-o parte în alta de la sine. 
         Avantajul acestei tehnici este faptul că accentul se pune pe o simplă observare vizuală și nu încurajează pe cel care o practică să depună efort de a vedea sau de a desluși detalii, obicei care și este problema centrală a vederii neclare. Privirea proastă încearcă să "înghită" tot cîmpul vizual dintr-o "înghițitură"; observarea de contraste are un efect opus. Tentația de a depune efort pentru a vedea este semnificativ micșorată. 
         Fișa de testare Snellen este un teren ideal pentru a practica observarea contrastelor. Dacă încă nu aveți una, puteți să o descărcați de aici:

            Eu, de exemplu, o am printată în format A2 și pusă pe peretele din bucătărie. 
Ne depărtăm la o oarecare distanță de la fișă și alegem o linie pe care o deslușim dar nu o vedem foarte bine. Să presupunem că este a treia linie de sus, unde este T O Z. Literele vor fi încețoșate, neclare. Cu toate acestea, noi știm că acolo este și alb și negru. Literele sunt negre, iar fundalul fișei este alb. Așadar, să luăm spre exemplu litera O din mijlocul acestei linii.
Dacă privim în afara literei, atunci va fi alb, dacă privim litera, atunci trebuie să fie negru, iar dacă privim golul literei, atunci trebuie să vedem alb. Important, nu încercăm să depunem vre-un oarecare efort de a desluși sau de a vedea clar litera. Orice fel de efort este nociv și trebuie evitat cu orice preț. Privim în stînga literei O, lîngă contur și atragem atenția doar la culoare albă, după asta ne mutăm privirea pe negrul literei din partea stîngă și atragem atenția doar la culoarea negră chiar spunînd în gînd sau în glas: "Acum privesc culoarea neagră," și iarăși ne mutăm privirea pe culoarea albă și spunem: "Acum văd alb" și așa mai departe. Totul se face într-un ritm confortabil, relaxant. Nu uităm să clipim ușor și să respirăm și să inspirăm pe burtă. Dacă simțim că distanța de mutare a privirii este prea mică și parcă este necesar un efort pentru a continua, atunci mărim această distanță sau alegem o linie de litere mai mari. Pe măsură ce ne jucăm cu aceste contraste și mintea și ochii încep să guste din relaxare și vedere clară, vom micșora distanța la care privirea se mută pe aceste contraste. 


         

PSIHOLOGIA VEDERII PERFECTE

          Vederea imperfectă are o pshihologie a ei. Pe măsură de practici metoda Bates și avansezi în ea, începi să înveți anumite lucruri despre propria persoană, dar și despre psihologia vederii, în general. Practicînd metoda Bates, am constatat  în mod conclusiv că vederea este nemijlocit legată de caracterul persoanei, pe de o parte, și de starea emoțională din prezent a persoanei, pe de cealaltă parte. Totodată, datorită faptului că am avut parte atît de momente sau perioade de vedere clară, perfectă, cît și de momente, perioade de vedere neclară, proastă, am început să observ care este starea mea emoțională atunci cînd văd bine/perfect, și care este starea mea emoțională atunci cînd văd prost. 
            Vederea proastă are o alură a ei; în experiența mea, este un sentiment de ceva vechi, greoi și plicticos, un fel de deja-vu pe care nu-l poți evita foarte ușor, ca în filmul ”Groundhog Day”, în care eroul principal se trezea în fiecare dimineață în aceiași zi și toate evenimentele se repetau întocmai la fel. Vederea neclară  merge mîină în mîină cu agitarea, inhibiția, nerăbdarea și plictiseala pasivă, lipsa de focusare a minții și o dispersare a gîndurilor - un fel de grabă spre multe lucruri deodată, și totuși spre nicăieri. Deși nu te simți confortabil în această stare, totuși ea are inerție, o gravitație care te trage spre ea, de parcă a fi dus de val. S-ar putea spune că este un fel de confort fals, un fel de lene, delăsare care ar putea să-ți dea senzația că ai fi oarecum ”relaxat”, dar odată ce vei fi gustat din adevărata relaxare, vei putea fi realizat că, de fapt, era o încodare înăbușită. Cu alte cuvinte, este o simplă deprindere de a fi încordat.
”Lucrurile pe care le memorăm sunt lucrurile care ne interesează, iar motivul pentru care copiii au dificultăți în a-și învăța lecțiile este faptul că ei sunt plictisiți de acestea. Din aceleași motive, pe lîngă altele, vederea lor este deteriorată, plictiseala fiind o stare de încordare mintală care face imposibilă funcționarea normală a ochiului” 
BEM, Semptembrie 1919, William H. Bates       
              Vederea perfectă, pe de cealaltă parte, implică o senzație de nou, de proaspăt, de savurare a prezentului, un fel de a te ”grăbi încet” în care totul curge de la sine. În mod aparent paradoxal, reușești să faci mult mai multe lucruri și mult mai calitativ în această stare de relaxare decît atunci cînd ești încordat. 

MIOPIA - CONTAGIOASĂ

            Întrebarea cu privire la faptul dacă erorile de refracție sunt ereditare sau nu este una cu care medicina s-a frămîntat foarte mult. Foarte și foarte mult efort a fost depus în scopul a clarifica această chestiune, și în tot acest timp cel mai evident fapt - că toate aceste condiții sunt contagioase - a fost omis. Deoarece o eroare de refracție nu este altceva decît o afecțiune nervoasă, și nu există ceva mai contagios decît nervozitatea. O persoană afectată de miopie, hipermetropie, sau astigmatism, este o persoană sub o tensiune/încordare. Această tensiune se manifestă în vocea ei, în mersul ei, în deprinderile și maniera ei de a fi, și-i face pe oamenii cu care intră în contact să devină nervoși. Acești oameni mai apoi dezvoltă erori de refracție, temporar dacă influența este temporară, și permanent dacă influența este permanentă, așa cum ar fi în cazul copiilor care nu pot scăpa de profesorii și părinții lor nervoși. O infinitate de ilustrații a acestui fapt pot fi date; cîteva ar trebui să fie suficiente. 
            O femeie foarte agitată ce purta ochelari pentru astigmatism mi-a adus la mine copilul ei la fel de agitat care purtase ochelari timp de șase luni, de asemenea pentru astigmatism, trei dioptrii într-un ochi și trei și jumate în celălalt. Ochii copilului erau roșii, încordați, și parțial închiși, și era destul de evident că ochelarii nu prea o ajutau să se simtă confortabil. Mai întîi am vorbit cu ea blînd un pic astfel încît să risipesc orice fel de temeri față de doctori pe care ea le-ar fi putut avea, după care i-am spus să închidă ochii și să-i odihnească pentru cincisprezece minute. Cînd i-a deschis avea vedere perfectă pentru fișa de testare Snellen în ambii ochi. I-am spus mamei: ”Nu este nimic în neregulă cu ochii copilului dumneavoastră. Cînd au fost testați, probabil că a fost agitată.”
Mama a răspuns că așa este. Ea tot încercase să cînte un duet cu sora ei, și a devenit atît de agitată încît nu putea să vadă notele. Familia a fost atît de alarmată cu privire la această slăbire bruscă a vederii, încît a fost dusă imediat la un oculist, și rezultatul  a fost că a primit ochelari pentru astigmatism. Dat fiind faptul că copii au o enormă capacitate de a-și adapta ochii la diferite feluri de lentile, ea a reușit să-și adapteze suficient ochii la acești ochelari foarte puternici astfel încît să poată vedea prin ei, but a putut să se simtă confortabil în ei, nici în alții pe care i-a primit ulterior. 
           Mama și copilul au plecat din oficiu într-o  dispoziție foarte bună, dar peste cîteva zile mama s-a întors, foarte descurajată și oarecum furioasă. Copilul este la fel cum a și fost tot timpul, a spus ea. Nu a putut să citească nici jumătate din fișa de testare. 
”Motivul pentru care ea nu poate citi fișa,” i-am spus, ”este faptul că anume tu o testezi. Las-o pe sora ei mai mare să o testeze, și vei afla că ea o va citi perfect. Încordarea din ochii tăi este reflectată în vocea și mersul tău, în totul ce ține de tine; îl faci pe copil să fie agitat, și cînd încerci să-i testezi vederea, ea devine astigmatică. Dacă vrei ca ea să fie lecuită și să rămînă lecuită, ar trebui să te tratezi și tu.” 
Ea a urmat sfatul meu și acum se află la tratament.
           În studiile mele asupra ochilor copiilor de vîrstă școlară această experiență a fost frecevent repetată. Cînd mă duceam într-o clasă unde profesorul purta ochelari, știam că întotdeauna voi găsi un procentaj mare de vedere imperfectă. Cînd profesorul nu purta ochelari însă, știam că procentajul va fi mai jos de medie. Cînd profesorul testa vederea unui copil, adesea se dovedea a fi imperfectă, iar cînd eu i-o testam, putea să fie și perfectă. Într-un caz un profesor care purta ochelari mi-a spus că un anume băiat era foarte miop. Nu putea să citească scrisul de pe tablă, nu putea să vadă ora la ceasul de pe perete, și nu reușea să recunoască oamenii peste drum. I-am testat eu vederea și am constatat că este normală. Profesorul s-a arătat neîncrezător și a sugerat că el trebuie să fi memorat literele pe de rost. Atunci am scris cîteva litere pe tablă pe care el el-a citit la fel de bine precum le citise pe cele de pe fișa de testare.
          Într-o zi proprii mei copii au venit acasă de la școală spunînd că nu pot să citească scrisul de pe tablă și că au nevoie de ochelari, iar mai tîrziu o soră medicală a sunat ca să spună același lucru. Le-am testat vederea și am constatat că este normală. Am sunat atunci directorul, i-am spus că sunt un oculist și testînd vederea copiilor am aflat-o normală. L-am întrebat atunci dacă nu va fi nici o obiecție la faptul de a în clasă, pe perete o fișă de testare Snellen pe care să o citească frecvent. Mi-a spus că nu vede nici un motiv de ce acest lucru nu ar fi făcut; și într-adevăr așa și s-a făcut. Dar foarte curînd după asta, copilul cel mai mic, o fetiță, a venit de la școală în lacrimi. Profesoara și sora medicală și ceilalți copii au luat în derîdere fișa spunînd că este absurd să crezi că așa un lucru de simplu ca citirea ei în fiecare zi ar putea să ajute la prevenirea problemelor de vedere. Știam, desigur, că citirea fișei în asemenea condiții nu prea putea să fie de mare folos, și de aceea o citea acasă. Vederea ambilor copii a rămas perfectă, dar nu am nici o îndoială că dacă circumstanțele ar fi fost altele, azi ei ar fi purtat ochelari. 
          Copiii sunt foarte sensibili la influențele nervoase; aceste influențe adesea produc temporar vedere imperfectă, și, din păcate, de cele mai multe ori în aceste stări, le sunt prescriși ochelari. Din fericire, majoritatea copiilor urăsc să poarte ochelari, și după ce îi poartă ceva timp, adesea îi scot. De asemenea se întîmplă să-i spargă sau să-i piardă. În acest fel sunt scutiți de multe daune asupra ochilor. Dar dacă profesorul sau părintele este scrupulos și insistă asupra purtării  ochelarilor, sau asupra înnoirii lor atunci  cînd se pierd sau strică, eroarea de refracție temporară devine una permanentă.
            Atmosfera într-o clasă obișnuită este extrem de iritantă, ceea ce îi face pe copii să devină miopi, hipermetropi sau astigmatici. Dacă însă ei au o fișă Snellen familiară pe care să o poată citi zilnic, ei vor putea întotdeauna să învingă această influență negativă. Cînd ei pot să citească literele de pe fișa de testare pe care le știu pe de rost, ei vor putea de asemenea să citească scrisul de pe tablă și să vadă alte obiecte necunoscute la distanță sau de aproape cu vedere normală. 

  BEM, August 1920, ”Vederea imperfectă - contagioasă” de William H. Bates

FII RELAXAT

            ”Se poate de afirmat ferm că persoanele cu vedere perfectă sunt întotdeauna relaxate, nu doar în ceea ce privește ochii, dar și restul corpului. Imediat ce acestea încetează să fie așa, poate fi demonstrat, prin examinare cu retinoscopul, că vederea lor nu mai este perfectă. Ei devin miopi, hipermetropi, sau astigmatici. Arta de a învăța să folosești ochii corect este, pe scurt, arta de a învăța să fii relaxat. Chiar și memoria relaxării/confortului îmbunătățește vederea, în timp ce memoria disconforului/încordării o înrăutățește. Persoanele cu vedere imperfectă adesea spun sau cred că sunt perfect relaxate; dar invariabil asemenea persoane simt o ușurare cînd închid ochii, demonstrînd faptul că nu erau perfect relaxate mai înainte, ci pur și simplu au dezvolatat un obicei de a ignora discomfortul. Persoanele cu vedere perfectă pe de cealaltă parte, pot imediat să-și producă disconfort, producînd vedere imperfectă, sau chiar amintindu-și-o sau imaginîndu-și-o; iar persoanele cu vedere imperfectă pot, făcîndu-și vederea mai proastă, să-și producă un grad de disconfort ce nu poate fi ignorat.

          Cu alte cuvinte, vederea imperfectă nu poate fi produsă fără efort, iar acest efort sfîșie nervii întregului organism în bucăți. Același lucru este valabil și pentru o memorie sau imaginație imperfectă. Demonstrarea acestor fapte este adesea cea mai bună cale de a îmbunățăți vederea.”

           Cu toate că persoanele cu vedere imperfectă ar putea să nu simtă nici un disconfort atunci cînd privesc litere pe care, de regulă, nu le pot distinge pe cardul de testare, ei nu pot. De fapt, efortul și disconfortul sunt atît de mari, încît să-și facă neclară vederea pentru o literă pe care ei o pot distinge fără un efort și disconfort destul de mare.mulți pacienți nu pot fi induși să facă acest experiement. Cînd ei pot să fie convinși să facă acest lucru, însă, ei realizează că trebuie inconștient să se încordeze de fiecare dată cînd privesc la ceva cu vedere imperfectă. Adesea este greu să convingi pacienții de existența tensiunii inconștiente, și nimic nu ajută mai mult la tratamentul lor decît de a-i lăsa să-și demonstreze aceste fapte.

           Ceea ce este adevărat despre vedere este adevărat și pentru memorie și imaginație. Cînd o literă este perfect memorată, cu contururile clare și deschizătura albă ca și zăpada; cînd atenția privirii se mută ușor de la o parte a literei la alta iar litera pare că se mișcă într-o direcție opusă mutării privirii; aceasta este memorată ușor. Nu există nici o senzație de efort, sau încordare, și individul este perfect relaxat. Pe de cealaltă parte, cînd o literă este memorată imperfect, cu conturul șters de un nor cenușiu ce se schimbă în permanență, mintea obosește atît de repede încît memoria literei este pierdută de la un moment la altul și ca să fie adusă înapoi este nevoie să depui un efort. Foarte curînd apare un disconfort, și dacă acesta este prelungit destul de mult, o durere severă s-ar putea să apară. În același timp retinoscopul va arăta că o eroare de refracție a fost produsă, iar dacă această eroare de refracție exista deja, atunci gradul ei va spori.

            Privirea fixă/țintă produce disconfort și slăbește vedere. Mutarea privirii și observarea mișcării opoziționale rezultate din această mutare sunt confortabile/relaxante, și îmbunătățesc vederea. Să încerce cineva să oprească mișcarea aparentă a stîlpilor de telegraf sau a altor obiecte mergînd cu trenul pe lîngă ele - disconfort, durere și rău de mașină va fi rezultatul. În același fel, orice efort de a stopa mișcarea aparentă a obiectelor statice produsă de mutarea normală a privirii, va rezulta în disconfort și durere, cu toate că individul ar putea să nu fi fost înainte de asta conștient de acea mișcare.   

            Unele persoane pot să închidă ochii și să fie relaxate. Asemenea persoane sunt ușor de tratat. Într-un caz, un bărbat ce avea presbiopie a fost complet lecuit închizînd ochii pentru jumate de oră; iar lecuirea a fost permanentă. Mai tîrziu soția sa a fost lecuită prin aceași metodă. Alte persoane nu pot să obțină relaxare închizînd ochii, și sunt destul de greu de tratat. La fel este cu palmingul. Unii, cînd închid și-și acoperă ochii cu palmele astfel încît să excludă toată lumina, imediat încep să se relaxeze și să obțină confort, aceștea fiind ușor de lecuit. Alții însă sunt încordați mai mult ca niciodată, și sunt foarte dificil de tratat. 

             Vederea perfectă, memoria perfectă și imaginația perfectă nu pot, pe scurt, să coexiste cu conștientizarea oricărui simptom anormal al vederii, și asemenea simptoame sunt eliminate cînd vederea devine perfectă, sau cînd este posibil de meorat sau de imaginat ceva văzut perfect.”

BEM, Ianuarie 1922, "Fii relaxat" de W.H. Bates

             Ca o mică concluzie la acest articol a lui Bates: Persoanele cu vedere normală/perfectă sunt, de regulă, tot timpul relaxați. Dacă este să observi un pic comportamentul une persoane cu miopie, de exemplu, invariabil vei putea descoperi la aceasta anumite simptome de încordare mai mult sau mai puțin evidente - posibil o discretă agitație interioară, încrețire a frunții sau privire cu ochii întredeschiși ce denotă o un efort de a vedea. Deși probabil cea mai puțin evidentă, dar și ceai mai principală în același timp este anume starea interioară a persoanei mioape. După cum spunea și Bates mai sus, persoana care are miopie, de regulă, nu este conștientă de această încordare; ea crede că este destul de relaxată, adevărul fiind de fapt că ea pur și simplu, de-a lungul timpului, a învățat să ignore disconfortul provocat de această tensiune. De aceea, persoana mioapă nu face o legătură dintre faptul că vede prost și starea ei interioară de încordare, ci crede ceea ce i-au spus oftalmologul și cei din jur - că condiția ei este de origine ereditară, sau că a privit prea mult îndeaproape sau alte ”explicații științifice” și ceea ce este cel mai trist - ea crede că miopia ei este incurabilă, că nu poate fi lecuită. Dar ceea ce este și mai tragic este, poate, faptul că foarte mulți copii de vîrstă școlară ce sunt predispuși emoțional de a avea miopie - vor fi încurajați de părinții lor și de profesori să urmeze același ”tratament” - ochelarii, sau și mai nou - cînd vor crește mari să spere că vor avea și ei vedere bună trecînd prin operația LASIK. 
               Un comportament interesant pe care cred că l-am observat la cîteva persoane ce au miopie se manifestă printr-un fel de momente de delăsare, lene, parcă un fel de încercări de a scăpa de încordare, parcă un fel de depresie ce vrea să spună ”Gata, nu mai pot. Acum am sa ma predau. Am să mă las să cad măcar un pic...”. De exemplu, am observat în autobuz recent o femeie de vreo 30 de ani care stătea așezată pe scaun la fereastră care purta ochelari. Ochii ei păreau oarecum stinși spre deosebire de strălucirea ochilor cu vedere normală. La un moment dat, ea a lăsat capul pe geam, nu din somnolență, ci pur și simplu privea parcă în gol cu capul rezemat de geam - ca și cum ar fi vrut să spună - acum arăt cum mă simt cu adevărat pe dinăuntru. Din ceea ce am observat la propria persoană și din ceea ce am reușit să observ la alte persoane cu miopie, o caracteristică principală a persoanelor ce sunt afectate de această formă de  neclaritate a vederii este anume neexprimarea, suprimarea trăirilor emoționale, mai ales a celor negative. Dintr-un motiv sau altul (teama de dezaprobare etc.), miopii, spre deosebire de ceilalți oameni cu vedere normală,  nu prea reușesc să-și exprime emoțiile, și respectiv, de regulă, nu reușesc să fie ei înșiși. Dacă o persoană cu vedere normală, de exemplu, este tristă, sau descurajată, enervată sau depresată, ea va găsi o cale să exprime aceste lucruri - să spună cuiva, să facă ceva demonstrativ ceva, să cadă  în depresie pe un timp, nu știu... o modalitate prin care să exprime ceea ce simt și să se elibereze de acea emoție, să o trăiască pînă la capăt și să nu o suprime, chiar dacă actul exprimării să fie unul mai puțin frumos. Vei putea întîlni persoane ce poartă ochelari pentru miopie atît  în cercul intelectualilor, cît și în cea a lucrătorilor simpli. Probabil că în prima categorie  ponderea este semnificativ mai mare și asta probabil pentru că anume acolo tensiunea mintală este la ea acasă, dacă pot să mă exprim așa. Din această cauză purtarea ochelarilor este asociată cu o inteligența mai mare de medie.

VEDEREA E DIN CE ÎN CE MAI BUNĂ

            Cam de mult nu prea am scris pe acest blog. Vederea mea e din ce în ce mai bună pe zi ce trece, cu toate că am și căderi uneori. Lucrurile au început să să se normalizeze la mine, și respectiv, starea emoțională a început să devină mai echilirată, fapt care un impact apreciabil asupra vederii. 
            Este foarte interesant să observi comportamentele altor oameni cu miopie (cu ochelari). Cît îmi este de ușor acum să observ la legătura dintre  starea emoțională și vedere. Ca regulă, persoanele mioape au această credință adînc fixată în mintea lor - că pentru a reuși, pentru a obține succes și pentru a fi apreciat de ceilalți este nevoie de mult efort, sacrificiu, chiar suferință. Probabil că cea mai tipică caracteristică a profilului persoanei mioape este căutarea aprobării din partea celorlalți și suprimarea, neexprimarea trăirilor emoționale, cel puțin neexprimarea deplină  a lor. Este de menționat faptul că din punct de vedere psihologic încordarea care cauzează miopia se deosebește de cea care cauzează presbiopia (adică vederea neclară îndeaproape, care apare de obicei după 40 ani), deși nu există nici o îndoială că ambele au la origine o anumită formă de încordare mintală. 
           La rîndul lor, persoanele cu miopie par să să includă două categorii distincte. Prima categorie include de obicei persoanele mai tinere ca vîrstă la care ”simptomele” emoționale ale miopiei sunt mult mai aparente. Iar a doua categorie , ca regulă, va conține persoanele mai mature ca vîrstă la care manifestările emoționale exterioare nu par să trădeze neapărat o asemenea starea interioară de tensiune. În general, din punct de vedere social și emoțional acestea nu par să se deosebească mult de persoanele cu vedere normală. În postarea anterioară, unde am redat cîte ceva din teza lui Robert Lichtman despre originile miopiei, am menționat și despre acest fapt interesant - că nivelul de anxietate la persoanele cu miopie mai mare de -3 dioptrii este cam același ca și la persoanele cu vederea normală, nivelul de anxietate fiind ridicat anume la cei cu miopie de pînă la -3 dioptrii. Persoanele din a doua categorie, se pare, au reușit să treacă peste sau să suprime într-un fel anxietatea, starea emoțională care a condiționat apariția miopiei, în același timp păstrînd tensiunea care menține această miopie, mai ales dacă au purtat ochelari mult timp. Cei din prima categorie, fie ca deja au început să poarte ochelari sau încă nu, manifestă destul de clar o anumită tensiune, neliniște, încordare emoțională, deși adesea ar putea să o ascundă sub diferite măști. Pînă la urmă, nu cred că poate fi trasă o linie absolut clară între aceste două categorii, dar o distincție este importantă.
          După anumite statistici, este estimat că aproximativ 25 % din toată populația globului pămîntesc este afectată de miopie, ceea ce înseamnă că fiecare al 3-lea om are miopie mai mult sau mai puțin avansată; practic este aproape o epidemie globală.

CUM APARE MIOPIA - DE ROBERT LICHTMAN

            O teză foarte interesantă despre cum miopia apare poate fi găsită aici http://www.megaupload.com/?d=9SNZZSY6. Am să încerc să redau cele mai interesante momente ale acestei teze.  
         Autorul își începe lucrarea prin menționarea faptului că cititul, folosirea ochilor în deaproape și genetica se credeau a fi responsabile pentru miopie încă de prin anul 1611 dar dovezi să suporte aceste teorii nu au fost aduse. Aceste teorii se vehiculează și în ziua de azi. Problema este că aproape toată lumea a învățat să citească și să scrie și au trecut prin școală, iar rata de miopie este aproximativ de doar 25 %. Este de observat faptul că unii oamenii dezvoltă diverse grade de miopie, în timp ce alții făcînd același lucru (citit, scris, lucru la calculator etc.) își păstrează vederea normală. Deci, lucrul de aproape nu este cauza. 
            Cele mai timpurii teorii cu privire la etiologia miopiei în mod incorect și simplistic priveau ochiul ca fiind analog cu o cameră de filmat și aproape la fel este privit și în ziua de astăzi. Rolul aspectului mintal și emoțional nu este luat în considerație în înțelegerea și tratarea miopiei și a altor erori de refracție. Frica și anxietatea par să joace un rol special în producerea miopiei. 
            Bazîndu-se și pe studiile altor autori  asupra ochiului, Robert propune teoria acomodației lui Bates în care acomodația este produsă prin schimbarea formei globului ocular, adică lungirea distanței axiale a ochiului, lungire care se realizează prin întinderea coroidei (o membrană musculară a ochiului situată între retină și sclerotică). Bates propunea faptul că această alungire se realizează cu ajutorul mușchilor extraoculari, în timp ce autorul propune că această alungire se realizează prin întinderea coroidei. Deși tind să cred că întinderea coroidei pare să fie mai verosimilă, nu este exclus faptul că ambele să aibă un rol în acest mecanism de acomodare. Cu toate acestea, atît oftalmologia convențională cît și unii adepți a metodei Bates afirmă că acomodarea s-ar produce prin intermediul cristalinului ochiului și mușchiului ciliar și iarășii studii și experiemnte recente au arătat că deși alungirea o ochiului nu pot să producă în totalitate acomodarea,  în timpul acomodării ochiul într-adevăr își modifică lungimea. Bates însă afirma că cristalinul ochiului  nu joacă un rol în acomodarea deoarece el a avut pacienți a căror ochi reușeau să se acomodeze chiar și după ce le-a fost extirpat cristalinul din cauza cataractei. Oftalmologia de azi este de acord cu faptul  că ochiul miop este alungit, spre deosebire de cel normal care este perfect sferic. Ce anume îl face atunci pe ochiul care este la început normal apoi să devină mai alungit și să rămînă așa și astfel să producă vedere neclară? Asta este întrebarea principală. În acest context, rolul  alungirii ochiului în acomodare fie acest rol și parțial pare să aibă sens. Reieșind din cele spuse mai sus, mecanismul de acomodare necesită o cercetare mai aprofundată în lumina teoriilor și experimentelor recente. De aceea, mai în detaliu despre acomodare voi încerca să relatez într-o altă postare.
            Autorul propune că alungirea globului ocular nu este cauza miopiei , ci mai degrabă o adaptație la ea. Oamenii tind să privească miopia ca pe o deformitate normală, dar aceasta nu este o simplă stare de neclaritate. Mai degrabă, miopia este o condiție în care ochiul se află sub un anumit stres, presiune. Într-adevăr, formele mai avansate de miopie corespund cu riscuri mai mari de boli ale ochiului cum ar fi cataracta sau glaucoma. Acest fapt ridică întrebarea: cum și în ce context ajunge ochiul să se adapteze la această stare de neclaritate, miopie în care funcția lui este diminuată. Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie de privit ochiul ca pe un subordonat al individului, ca pe un soldat loial care îndeplinește comenzile superiorului, fie că aceste comenzi sunt corecte sau nu.
            Miopia începe cu o teamă de a nu reuși, de a nu fi capabil. În sute de interviuri conduse de autor, acei care au devenit miopi înainte de vîrsta de 15 ani tind să relateze că miopia începea să apară cam într-un an de la o situație stresantă cum ar fi mutarea într-o altă țară, probleme acasă, învățarea să citești sau adolescența. Apariția mai tîrzie a miopiei de obicei se manifestă pe perioada aflării la colegiu/universitate, cînd probabil stresul din cauza faptului că ești departe de casă se combină cu stresul de a fi nevoit să citești o cantitate mare de material neatractiv și de a scrie lucrări în termeni-limită. Cei care la început nu relatează asemenea probleme, de obicei, își vor aminti de acestea mai tîrziu. Restul reprezintă un procent destul de mic, fapt care sugereză că ei fie nu își amintesc , fie nu vor să împărtășească informația, cu toate că alte situații cum ar fi lumina slabă sau prea mult zahăr pot să diminueze vederea.
              Necătînd la asta, nu aceste evenimente în sine sunt cele care induc miopia. Diferiți oameni reacționează la aceleași situații în mod diferit. Majoritatea oamenilor vor reacționa la aceste situații cu un răspuns nervos simpatic (de la sistemul nervos simpatic) care nu durează mai mult de aproximativ o minută.La alți oameni totuși, această stare temporară devine cronică. Excitația simpatică este o mobilizare a întegului corp mai mult sau mai puțin simultană cu scopul de a fugi sau de a lupta (este o recție instinctivă la situații extreme, situații-limită). Simptomele includ bătăi mai accelerate ale inimii și repirație mai frecventă, și două care sunt importante  - dilatarea pupilară, acomodarea hipermetropică, adică ochii se ajustează pentru a vedea la distanță, întîrzierea acomodației și scăderea profunzimii cîmpului vizual. În continuare autorul încearcă să explice cum toți acești factori numai ce menționați în combinație cu anxietatea de a nu reuși (excitația nervoasă simpatică) a copilului duc la producerea tensiunii mintale și respectiv la  miopie Odată ce tensiunea/încordarea devine cronică individul va produce anxietate chiar și în lipsa stimulilor externi astfel formînd un cerc vicios de încordare și anxietate care va menține miopia.
            Mușchii extraoculari (MEO) sunt cei șase mușchi atașați în jurul globului ocular a căror singură funcție este a a mișca ochii lateral și în sus, în jos etc. De asemenea acești mușchi sunt singurii asociați cu vederea care pot fi controlați în mod conștient. Cu alte cuvinte, eu nu pot conștient să-mi contractez mușchii ciliari, dar pot să ”apuc” mușchii extraoculari. Cu toate acestea, folosirea MEO pentru orice altceva decît pentru mișcarea laterală sau în sus, în jos etc. este încordare, tensiune, deoarece vederea este o  funcție în general pasivă. Cînd cineva încearcă să vadă (în sensul că încearcă să depună un efort de a vedea), inevitabil acesta va ”apuca” globul ocular cu MEO. Această ”apucare” va avea inclusiv efectul de a suprima mișcările ochiului, dar și de a turti/alungi globul ocular. Să nu uităm că mișcările naturale, spontane, inconștiente și continue ale ochiului sunt atributele indispensabile ale vederii normale. 
           În încercarea de a se concentra la lecție copilul va depune un efort și se va încorda pentru simplul fapt că materialul nu îi este interesant. Vă amintiți ce a spus Bates : ”...cînd nu ești interesat, mintea nu îți este sub control, iar fără control mintal nu poți nici să vezi, nici să înveți.”. În timp ce unii copii ”vor adormi” la lecție și vor lăsa activitatea școlară să sufere, alții vor ceda presiunii sociale de a învăța ”bine” și vor încerca să se forțeze pentru a se concentra. De aici vine corelația dintre educație și miopie, deși mai bine spus este o corelație dintre a fi dispus a te supune încordării de dragul aprobării sociale, pe de o partea,  și miopie, pe de altă parte. Atenția este o stare și nu o activitate. Nu poți să ”faci” o stare. În încercarea de a acorda atenție copilul își va încorda întregul corp de la bazin în sus culminînd cu ”apucarea” ochilor cu MEO în încercarea de a forța o atenție voluntară. Acest lucru este extrem de obositor, dar pare să funcționeze și este răsplătit de societate. Totuși este trist să vezi un copil făcînd asta, sacrificîndu-și fără folos spontaneitatea la altarul civilizației. 
           Un alt corolar (idee) a faptului de a te forța să atragi atenție este credința că  nouțiunea de concentrație se referă la capacitatea de a te gîndi sau a face un singur lucru. Aceasta în mod practic  este imposibil, deoarece atenția noastră este întotdeaun o dualitate - de a fi atent la un lucru în timp ce ești conștient de restul lucrurilor dimprejur. Încercarea de a bloca toți stimulii în afară de unul singur nu face parte din starea normală a vederii noastre și de aceea necesită efort. În realitate, concentrația înseamnă să gîndești sau să faci un lucru cel mai bine, și nu un singur lucru. Educarea oamenilor în spiritul acestui fapt este primul pas înspre a-i învăța cum să se concentreze fără efort.
          Vorbind despre miopie și modalitatea prin care ea începe să se manifeste, apare o întrebare interesantă: de ce cineva ar crea oboselă și încordare pentru sine, ce avantaje sunt să facă acest lucru? Primul răspuns este că - nu există nici un avantaj, dar individul care crede că nu există alte opțiuni va îndura aceste dificultăți. De fapt, cel mai obișnuit mod de tratament pentru miopie, ochelarii,  necesită ca să menții același grad de încordare pentru a vedea clar prin ei. Acest fapt inversează relația relaxare - vedere clară, deoarece acum este nevoie de încordare pentru a vedea clar. 
           Dincolo de toate acestea, există totuși un avantaj intrigant, chiar sinistru în miopie: în timp ce anxietatea cauzată de frica de a nu te ridica la așteptările celorlalți poate să fie o cauză de bază a miopiei, în mod ironic miopia devine un fel de calmant pentru anxietate. În teza sa de doctorat, Carolyn Ziegler a arătat că persoanele mioape manifestau mai multă anxietate decît persoanele emetrope (cu vedere normală), dar numai aproximativ pînă la - 3 dioptri de miopie. Dincolo de acest prag, nivelurile de anxietate scădeau pe măsură ce vederea era mai proastă. La circa - 6 dioptrii, limita miopiei severe, nivelurile  de anxietate ale miopilor erau similare cu cele ale emetropilor. În continuare, lucrarea ei sugerează că tratarea miopiei ar trata și anxietatea, cu toate că cei cu miopie severă posibil să relateze o creștere a anxietății pe măsură ce vederea lor se va îmbunătăți dincolo de -3 dioptrii. Acest fapt, spune autorul, a fost confirmat de propria lui experiență clinică, și persoanele care-și îmbunătățesc vederea vor avea nevoie să găsească noi strategii de a face față anxietății. 
          În interviurile mele cu miopi am aflat că frica de a te relaxa, de a te destinde nu este doar o teamă de a pierde controlul, ci și de asemenea o frică de a pierde iubirea și protecția părintească. În anumite cazuri, obișnuirea graduală cu vederea clară este suficientă. 
          În continuare autorul face referință faptul cum îngrijorarea/neliniștea te tip verbală vine să suprime imaginile mintale și cum acest fap afectează vederea. El menționează: Wilhelm Reich și alții au definit anxietatea ca fiind o formă de suprimare a emoției. Neexprimarea unei emoții are la bază frica de o anumită consecință, iar această nexprimare/suprimare cauzează disconfort în formă de surplus de energie ce era destinat anume exprimării emoției, care în schimb rămîne prin în musculatură, inclusiv în MEO. Borkovic a găsit că această anxietate este legată de îngrijorarea bazată pe imagine. Experimentele lui sugerează că trecerea la îngrijorarea bazată pe verbalitate de la îngrijorarea bazată pe imagine inhibă activitatea cardio-vasculară. Cu alte cuvinte, acest lucru pare să ne calmeze. Dar aparențele pot fi înșelătoare. Disconfortul cauzat de răspunsul (reacția) cardio-vascular limitează cît de multă îngrijorare o persoană poate tolera.Trecerea șa îngrijorarea bazată pe verbalitare/gîndire îi permite individului de a se îngrijora mult mai mult fără a simți efectele acestei îngrijorări. Cu alte cuvinte, trecerea de la îngrijorarea bazată pe imagine la cea bazată pe gîndire/verbalizare nu face nimic de a reduce anxietatea, dar este similară cu luarea unei pastile care blochează percepția acestei anxietăți. La fel cum un analgezic permite unui atlet să suporte durerea și să se rănească și mai mult, îngrijorarea bazată pe verbalizare permite unei persoane să se îngrijoreze și să fie paralizat de această îngrijorare mult mai mult. 
          Mecanismul prin care noi trecem de la activitatea mintală imagistică (bazată pe imagini) la activitatea mintală bazată pe îngrijorare ar putea să implice o suprimare a receptorilor vizuali de înaltă frecvență. În acest fel, îngrijorarea excesivă ar induce miopia dar în același timp ar alina anxietatea. Acest fapt rezolvă dilema - de ce oamenii ”aleg” să-și facă vederea mai slabă/neclară: cu scopul de a reduce efectele anxietății. În timp ce scopul anxietății este de a furniza energie suplimentară pentru reflexul/reacția de ”luptă sau fugă”, în lumea noastră contemporană acest fapt face ca procesul de luare a deciziilor să fie mai puțin efectiv. Cheia problemei se află anume în reflexul instinctiv de ”totul sau nimic” al sistemului nervos simpatic; fiecare situație de criză este abordată la fel cum am înfrunta un tigru care ne vînează...

LITERATURĂ BATES / RESURSE UTILE

            Aici este o mică colecție Bates - Toate edițiile din revistele sale periodice BEM, cartea sa ”Vedere perfectă fără ochelari”, alte cărți despre metoda Bates, programe utile. Colecția poate fi descărcată urmînd linkul de mai jos:

http://www.megaupload.com/?d=QJQM8J04