Vederea imperfectă are o pshihologie a ei. Pe măsură de practici metoda Bates și avansezi în ea, începi să înveți anumite lucruri despre propria persoană, dar și despre psihologia vederii, în general. Practicînd metoda Bates, am constatat în mod conclusiv că vederea este nemijlocit legată de caracterul persoanei, pe de o parte, și de starea emoțională din prezent a persoanei, pe de cealaltă parte. Totodată, datorită faptului că am avut parte atît de momente sau perioade de vedere clară, perfectă, cît și de momente, perioade de vedere neclară, proastă, am început să observ care este starea mea emoțională atunci cînd văd bine/perfect, și care este starea mea emoțională atunci cînd văd prost.
Vederea proastă are o alură a ei; în experiența mea, este un sentiment de ceva vechi, greoi și plicticos, un fel de deja-vu pe care nu-l poți evita foarte ușor, ca în filmul ”Groundhog Day”, în care eroul principal se trezea în fiecare dimineață în aceiași zi și toate evenimentele se repetau întocmai la fel. Vederea neclară merge mîină în mîină cu agitarea, inhibiția, nerăbdarea și plictiseala pasivă, lipsa de focusare a minții și o dispersare a gîndurilor - un fel de grabă spre multe lucruri deodată, și totuși spre nicăieri. Deși nu te simți confortabil în această stare, totuși ea are inerție, o gravitație care te trage spre ea, de parcă a fi dus de val. S-ar putea spune că este un fel de confort fals, un fel de lene, delăsare care ar putea să-ți dea senzația că ai fi oarecum ”relaxat”, dar odată ce vei fi gustat din adevărata relaxare, vei putea fi realizat că, de fapt, era o încodare înăbușită. Cu alte cuvinte, este o simplă deprindere de a fi încordat.
”Lucrurile pe care le memorăm sunt lucrurile care ne interesează, iar motivul pentru care copiii au dificultăți în a-și învăța lecțiile este faptul că ei sunt plictisiți de acestea. Din aceleași motive, pe lîngă altele, vederea lor este deteriorată, plictiseala fiind o stare de încordare mintală care face imposibilă funcționarea normală a ochiului”
BEM, Semptembrie 1919, William H. Bates
Vederea perfectă, pe de cealaltă parte, implică o senzație de nou, de proaspăt, de savurare a prezentului, un fel de a te ”grăbi încet” în care totul curge de la sine. În mod aparent paradoxal, reușești să faci mult mai multe lucruri și mult mai calitativ în această stare de relaxare decît atunci cînd ești încordat.
marți, 8 noiembrie 2011
luni, 24 octombrie 2011
MIOPIA - CONTAGIOASĂ
O femeie foarte agitată ce purta ochelari pentru astigmatism mi-a adus la mine copilul ei la fel de agitat care purtase ochelari timp de șase luni, de asemenea pentru astigmatism, trei dioptrii într-un ochi și trei și jumate în celălalt. Ochii copilului erau roșii, încordați, și parțial închiși, și era destul de evident că ochelarii nu prea o ajutau să se simtă confortabil. Mai întîi am vorbit cu ea blînd un pic astfel încît să risipesc orice fel de temeri față de doctori pe care ea le-ar fi putut avea, după care i-am spus să închidă ochii și să-i odihnească pentru cincisprezece minute. Cînd i-a deschis avea vedere perfectă pentru fișa de testare Snellen în ambii ochi. I-am spus mamei: ”Nu este nimic în neregulă cu ochii copilului dumneavoastră. Cînd au fost testați, probabil că a fost agitată.”
Mama a răspuns că așa este. Ea tot încercase să cînte un duet cu sora ei, și a devenit atît de agitată încît nu putea să vadă notele. Familia a fost atît de alarmată cu privire la această slăbire bruscă a vederii, încît a fost dusă imediat la un oculist, și rezultatul a fost că a primit ochelari pentru astigmatism. Dat fiind faptul că copii au o enormă capacitate de a-și adapta ochii la diferite feluri de lentile, ea a reușit să-și adapteze suficient ochii la acești ochelari foarte puternici astfel încît să poată vedea prin ei, but a putut să se simtă confortabil în ei, nici în alții pe care i-a primit ulterior.
”Motivul pentru care ea nu poate citi fișa,” i-am spus, ”este faptul că anume tu o testezi. Las-o pe sora ei mai mare să o testeze, și vei afla că ea o va citi perfect. Încordarea din ochii tăi este reflectată în vocea și mersul tău, în totul ce ține de tine; îl faci pe copil să fie agitat, și cînd încerci să-i testezi vederea, ea devine astigmatică. Dacă vrei ca ea să fie lecuită și să rămînă lecuită, ar trebui să te tratezi și tu.”
Ea a urmat sfatul meu și acum se află la tratament.
În studiile mele asupra ochilor copiilor de vîrstă școlară această experiență a fost frecevent repetată. Cînd mă duceam într-o clasă unde profesorul purta ochelari, știam că întotdeauna voi găsi un procentaj mare de vedere imperfectă. Cînd profesorul nu purta ochelari însă, știam că procentajul va fi mai jos de medie. Cînd profesorul testa vederea unui copil, adesea se dovedea a fi imperfectă, iar cînd eu i-o testam, putea să fie și perfectă. Într-un caz un profesor care purta ochelari mi-a spus că un anume băiat era foarte miop. Nu putea să citească scrisul de pe tablă, nu putea să vadă ora la ceasul de pe perete, și nu reușea să recunoască oamenii peste drum. I-am testat eu vederea și am constatat că este normală. Profesorul s-a arătat neîncrezător și a sugerat că el trebuie să fi memorat literele pe de rost. Atunci am scris cîteva litere pe tablă pe care el el-a citit la fel de bine precum le citise pe cele de pe fișa de testare.
marți, 9 august 2011
FII RELAXAT
”Se poate de afirmat ferm că persoanele cu vedere perfectă sunt întotdeauna relaxate, nu doar în ceea ce privește ochii, dar și restul corpului. Imediat ce acestea încetează să fie așa, poate fi demonstrat, prin examinare cu retinoscopul, că vederea lor nu mai este perfectă. Ei devin miopi, hipermetropi, sau astigmatici. Arta de a învăța să folosești ochii corect este, pe scurt, arta de a învăța să fii relaxat. Chiar și memoria relaxării/confortului îmbunătățește vederea, în timp ce memoria disconforului/încordării o înrăutățește. Persoanele cu vedere imperfectă adesea spun sau cred că sunt perfect relaxate; dar invariabil asemenea persoane simt o ușurare cînd închid ochii, demonstrînd faptul că nu erau perfect relaxate mai înainte, ci pur și simplu au dezvolatat un obicei de a ignora discomfortul. Persoanele cu vedere perfectă pe de cealaltă parte, pot imediat să-și producă disconfort, producînd vedere imperfectă, sau chiar amintindu-și-o sau imaginîndu-și-o; iar persoanele cu vedere imperfectă pot, făcîndu-și vederea mai proastă, să-și producă un grad de disconfort ce nu poate fi ignorat.
Ca o mică concluzie la acest articol a lui Bates: Persoanele cu vedere normală/perfectă sunt, de regulă, tot timpul relaxați. Dacă este să observi un pic comportamentul une persoane cu miopie, de exemplu, invariabil vei putea descoperi la aceasta anumite simptome de încordare mai mult sau mai puțin evidente - posibil o discretă agitație interioară, încrețire a frunții sau privire cu ochii întredeschiși ce denotă o un efort de a vedea. Deși probabil cea mai puțin evidentă, dar și ceai mai principală în același timp este anume starea interioară a persoanei mioape. După cum spunea și Bates mai sus, persoana care are miopie, de regulă, nu este conștientă de această încordare; ea crede că este destul de relaxată, adevărul fiind de fapt că ea pur și simplu, de-a lungul timpului, a învățat să ignore disconfortul provocat de această tensiune. De aceea, persoana mioapă nu face o legătură dintre faptul că vede prost și starea ei interioară de încordare, ci crede ceea ce i-au spus oftalmologul și cei din jur - că condiția ei este de origine ereditară, sau că a privit prea mult îndeaproape sau alte ”explicații științifice” și ceea ce este cel mai trist - ea crede că miopia ei este incurabilă, că nu poate fi lecuită. Dar ceea ce este și mai tragic este, poate, faptul că foarte mulți copii de vîrstă școlară ce sunt predispuși emoțional de a avea miopie - vor fi încurajați de părinții lor și de profesori să urmeze același ”tratament” - ochelarii, sau și mai nou - cînd vor crește mari să spere că vor avea și ei vedere bună trecînd prin operația LASIK.
Un comportament interesant pe care cred că l-am observat la cîteva persoane ce au miopie se manifestă printr-un fel de momente de delăsare, lene, parcă un fel de încercări de a scăpa de încordare, parcă un fel de depresie ce vrea să spună ”Gata, nu mai pot. Acum am sa ma predau. Am să mă las să cad măcar un pic...”. De exemplu, am observat în autobuz recent o femeie de vreo 30 de ani care stătea așezată pe scaun la fereastră care purta ochelari. Ochii ei păreau oarecum stinși spre deosebire de strălucirea ochilor cu vedere normală. La un moment dat, ea a lăsat capul pe geam, nu din somnolență, ci pur și simplu privea parcă în gol cu capul rezemat de geam - ca și cum ar fi vrut să spună - acum arăt cum mă simt cu adevărat pe dinăuntru. Din ceea ce am observat la propria persoană și din ceea ce am reușit să observ la alte persoane cu miopie, o caracteristică principală a persoanelor ce sunt afectate de această formă de neclaritate a vederii este anume neexprimarea, suprimarea trăirilor emoționale, mai ales a celor negative. Dintr-un motiv sau altul (teama de dezaprobare etc.), miopii, spre deosebire de ceilalți oameni cu vedere normală, nu prea reușesc să-și exprime emoțiile, și respectiv, de regulă, nu reușesc să fie ei înșiși. Dacă o persoană cu vedere normală, de exemplu, este tristă, sau descurajată, enervată sau depresată, ea va găsi o cale să exprime aceste lucruri - să spună cuiva, să facă ceva demonstrativ ceva, să cadă în depresie pe un timp, nu știu... o modalitate prin care să exprime ceea ce simt și să se elibereze de acea emoție, să o trăiască pînă la capăt și să nu o suprime, chiar dacă actul exprimării să fie unul mai puțin frumos. Vei putea întîlni persoane ce poartă ochelari pentru miopie atît în cercul intelectualilor, cît și în cea a lucrătorilor simpli. Probabil că în prima categorie ponderea este semnificativ mai mare și asta probabil pentru că anume acolo tensiunea mintală este la ea acasă, dacă pot să mă exprim așa. Din această cauză purtarea ochelarilor este asociată cu o inteligența mai mare de medie.
Cu alte cuvinte, vederea imperfectă nu poate fi produsă fără efort, iar acest efort sfîșie nervii întregului organism în bucăți. Același lucru este valabil și pentru o memorie sau imaginație imperfectă. Demonstrarea acestor fapte este adesea cea mai bună cale de a îmbunățăți vederea.”
Cu toate că persoanele cu vedere imperfectă ar putea să nu simtă nici un disconfort atunci cînd privesc litere pe care, de regulă, nu le pot distinge pe cardul de testare, ei nu pot. De fapt, efortul și disconfortul sunt atît de mari, încît să-și facă neclară vederea pentru o literă pe care ei o pot distinge fără un efort și disconfort destul de mare.mulți pacienți nu pot fi induși să facă acest experiement. Cînd ei pot să fie convinși să facă acest lucru, însă, ei realizează că trebuie inconștient să se încordeze de fiecare dată cînd privesc la ceva cu vedere imperfectă. Adesea este greu să convingi pacienții de existența tensiunii inconștiente, și nimic nu ajută mai mult la tratamentul lor decît de a-i lăsa să-și demonstreze aceste fapte.
Ceea ce este adevărat despre vedere este adevărat și pentru memorie și imaginație. Cînd o literă este perfect memorată, cu contururile clare și deschizătura albă ca și zăpada; cînd atenția privirii se mută ușor de la o parte a literei la alta iar litera pare că se mișcă într-o direcție opusă mutării privirii; aceasta este memorată ușor. Nu există nici o senzație de efort, sau încordare, și individul este perfect relaxat. Pe de cealaltă parte, cînd o literă este memorată imperfect, cu conturul șters de un nor cenușiu ce se schimbă în permanență, mintea obosește atît de repede încît memoria literei este pierdută de la un moment la altul și ca să fie adusă înapoi este nevoie să depui un efort. Foarte curînd apare un disconfort, și dacă acesta este prelungit destul de mult, o durere severă s-ar putea să apară. În același timp retinoscopul va arăta că o eroare de refracție a fost produsă, iar dacă această eroare de refracție exista deja, atunci gradul ei va spori.
Privirea fixă/țintă produce disconfort și slăbește vedere. Mutarea privirii și observarea mișcării opoziționale rezultate din această mutare sunt confortabile/relaxante, și îmbunătățesc vederea. Să încerce cineva să oprească mișcarea aparentă a stîlpilor de telegraf sau a altor obiecte mergînd cu trenul pe lîngă ele - disconfort, durere și rău de mașină va fi rezultatul. În același fel, orice efort de a stopa mișcarea aparentă a obiectelor statice produsă de mutarea normală a privirii, va rezulta în disconfort și durere, cu toate că individul ar putea să nu fi fost înainte de asta conștient de acea mișcare.
Unele persoane pot să închidă ochii și să fie relaxate. Asemenea persoane sunt ușor de tratat. Într-un caz, un bărbat ce avea presbiopie a fost complet lecuit închizînd ochii pentru jumate de oră; iar lecuirea a fost permanentă. Mai tîrziu soția sa a fost lecuită prin aceași metodă. Alte persoane nu pot să obțină relaxare închizînd ochii, și sunt destul de greu de tratat. La fel este cu palmingul. Unii, cînd închid și-și acoperă ochii cu palmele astfel încît să excludă toată lumina, imediat încep să se relaxeze și să obțină confort, aceștea fiind ușor de lecuit. Alții însă sunt încordați mai mult ca niciodată, și sunt foarte dificil de tratat.
Vederea perfectă, memoria perfectă și imaginația perfectă nu pot, pe scurt, să coexiste cu conștientizarea oricărui simptom anormal al vederii, și asemenea simptoame sunt eliminate cînd vederea devine perfectă, sau cînd este posibil de meorat sau de imaginat ceva văzut perfect.”
BEM, Ianuarie 1922, "Fii relaxat" de W.H. Bates
sâmbătă, 16 iulie 2011
VEDEREA E DIN CE ÎN CE MAI BUNĂ
Cam de mult nu prea am scris pe acest blog. Vederea mea e din ce în ce mai bună pe zi ce trece, cu toate că am și căderi uneori. Lucrurile au început să să se normalizeze la mine, și respectiv, starea emoțională a început să devină mai echilirată, fapt care un impact apreciabil asupra vederii.
Este foarte interesant să observi comportamentele altor oameni cu miopie (cu ochelari). Cît îmi este de ușor acum să observ la legătura dintre starea emoțională și vedere. Ca regulă, persoanele mioape au această credință adînc fixată în mintea lor - că pentru a reuși, pentru a obține succes și pentru a fi apreciat de ceilalți este nevoie de mult efort, sacrificiu, chiar suferință. Probabil că cea mai tipică caracteristică a profilului persoanei mioape este căutarea aprobării din partea celorlalți și suprimarea, neexprimarea trăirilor emoționale, cel puțin neexprimarea deplină a lor. Este de menționat faptul că din punct de vedere psihologic încordarea care cauzează miopia se deosebește de cea care cauzează presbiopia (adică vederea neclară îndeaproape, care apare de obicei după 40 ani), deși nu există nici o îndoială că ambele au la origine o anumită formă de încordare mintală.
La rîndul lor, persoanele cu miopie par să să includă două categorii distincte. Prima categorie include de obicei persoanele mai tinere ca vîrstă la care ”simptomele” emoționale ale miopiei sunt mult mai aparente. Iar a doua categorie , ca regulă, va conține persoanele mai mature ca vîrstă la care manifestările emoționale exterioare nu par să trădeze neapărat o asemenea starea interioară de tensiune. În general, din punct de vedere social și emoțional acestea nu par să se deosebească mult de persoanele cu vedere normală. În postarea anterioară, unde am redat cîte ceva din teza lui Robert Lichtman despre originile miopiei, am menționat și despre acest fapt interesant - că nivelul de anxietate la persoanele cu miopie mai mare de -3 dioptrii este cam același ca și la persoanele cu vederea normală, nivelul de anxietate fiind ridicat anume la cei cu miopie de pînă la -3 dioptrii. Persoanele din a doua categorie, se pare, au reușit să treacă peste sau să suprime într-un fel anxietatea, starea emoțională care a condiționat apariția miopiei, în același timp păstrînd tensiunea care menține această miopie, mai ales dacă au purtat ochelari mult timp. Cei din prima categorie, fie ca deja au început să poarte ochelari sau încă nu, manifestă destul de clar o anumită tensiune, neliniște, încordare emoțională, deși adesea ar putea să o ascundă sub diferite măști. Pînă la urmă, nu cred că poate fi trasă o linie absolut clară între aceste două categorii, dar o distincție este importantă.
După anumite statistici, este estimat că aproximativ 25 % din toată populația globului pămîntesc este afectată de miopie, ceea ce înseamnă că fiecare al 3-lea om are miopie mai mult sau mai puțin avansată; practic este aproape o epidemie globală.
Este foarte interesant să observi comportamentele altor oameni cu miopie (cu ochelari). Cît îmi este de ușor acum să observ la legătura dintre starea emoțională și vedere. Ca regulă, persoanele mioape au această credință adînc fixată în mintea lor - că pentru a reuși, pentru a obține succes și pentru a fi apreciat de ceilalți este nevoie de mult efort, sacrificiu, chiar suferință. Probabil că cea mai tipică caracteristică a profilului persoanei mioape este căutarea aprobării din partea celorlalți și suprimarea, neexprimarea trăirilor emoționale, cel puțin neexprimarea deplină a lor. Este de menționat faptul că din punct de vedere psihologic încordarea care cauzează miopia se deosebește de cea care cauzează presbiopia (adică vederea neclară îndeaproape, care apare de obicei după 40 ani), deși nu există nici o îndoială că ambele au la origine o anumită formă de încordare mintală.
La rîndul lor, persoanele cu miopie par să să includă două categorii distincte. Prima categorie include de obicei persoanele mai tinere ca vîrstă la care ”simptomele” emoționale ale miopiei sunt mult mai aparente. Iar a doua categorie , ca regulă, va conține persoanele mai mature ca vîrstă la care manifestările emoționale exterioare nu par să trădeze neapărat o asemenea starea interioară de tensiune. În general, din punct de vedere social și emoțional acestea nu par să se deosebească mult de persoanele cu vedere normală. În postarea anterioară, unde am redat cîte ceva din teza lui Robert Lichtman despre originile miopiei, am menționat și despre acest fapt interesant - că nivelul de anxietate la persoanele cu miopie mai mare de -3 dioptrii este cam același ca și la persoanele cu vederea normală, nivelul de anxietate fiind ridicat anume la cei cu miopie de pînă la -3 dioptrii. Persoanele din a doua categorie, se pare, au reușit să treacă peste sau să suprime într-un fel anxietatea, starea emoțională care a condiționat apariția miopiei, în același timp păstrînd tensiunea care menține această miopie, mai ales dacă au purtat ochelari mult timp. Cei din prima categorie, fie ca deja au început să poarte ochelari sau încă nu, manifestă destul de clar o anumită tensiune, neliniște, încordare emoțională, deși adesea ar putea să o ascundă sub diferite măști. Pînă la urmă, nu cred că poate fi trasă o linie absolut clară între aceste două categorii, dar o distincție este importantă.
După anumite statistici, este estimat că aproximativ 25 % din toată populația globului pămîntesc este afectată de miopie, ceea ce înseamnă că fiecare al 3-lea om are miopie mai mult sau mai puțin avansată; practic este aproape o epidemie globală.
joi, 28 aprilie 2011
CUM APARE MIOPIA - DE ROBERT LICHTMAN
O teză foarte interesantă despre cum miopia apare poate fi găsită aici http://www.megaupload.com/?d=9SNZZSY6. Am să încerc să redau cele mai interesante momente ale acestei teze.
Autorul își începe lucrarea prin menționarea faptului că cititul, folosirea ochilor în deaproape și genetica se credeau a fi responsabile pentru miopie încă de prin anul 1611 dar dovezi să suporte aceste teorii nu au fost aduse. Aceste teorii se vehiculează și în ziua de azi. Problema este că aproape toată lumea a învățat să citească și să scrie și au trecut prin școală, iar rata de miopie este aproximativ de doar 25 %. Este de observat faptul că unii oamenii dezvoltă diverse grade de miopie, în timp ce alții făcînd același lucru (citit, scris, lucru la calculator etc.) își păstrează vederea normală. Deci, lucrul de aproape nu este cauza.
Cele mai timpurii teorii cu privire la etiologia miopiei în mod incorect și simplistic priveau ochiul ca fiind analog cu o cameră de filmat și aproape la fel este privit și în ziua de astăzi. Rolul aspectului mintal și emoțional nu este luat în considerație în înțelegerea și tratarea miopiei și a altor erori de refracție. Frica și anxietatea par să joace un rol special în producerea miopiei.
Bazîndu-se și pe studiile altor autori asupra ochiului, Robert propune teoria acomodației lui Bates în care acomodația este produsă prin schimbarea formei globului ocular, adică lungirea distanței axiale a ochiului, lungire care se realizează prin întinderea coroidei (o membrană musculară a ochiului situată între retină și sclerotică). Bates propunea faptul că această alungire se realizează cu ajutorul mușchilor extraoculari, în timp ce autorul propune că această alungire se realizează prin întinderea coroidei. Deși tind să cred că întinderea coroidei pare să fie mai verosimilă, nu este exclus faptul că ambele să aibă un rol în acest mecanism de acomodare. Cu toate acestea, atît oftalmologia convențională cît și unii adepți a metodei Bates afirmă că acomodarea s-ar produce prin intermediul cristalinului ochiului și mușchiului ciliar și iarășii studii și experiemnte recente au arătat că deși alungirea o ochiului nu pot să producă în totalitate acomodarea, în timpul acomodării ochiul într-adevăr își modifică lungimea. Bates însă afirma că cristalinul ochiului nu joacă un rol în acomodarea deoarece el a avut pacienți a căror ochi reușeau să se acomodeze chiar și după ce le-a fost extirpat cristalinul din cauza cataractei. Oftalmologia de azi este de acord cu faptul că ochiul miop este alungit, spre deosebire de cel normal care este perfect sferic. Ce anume îl face atunci pe ochiul care este la început normal apoi să devină mai alungit și să rămînă așa și astfel să producă vedere neclară? Asta este întrebarea principală. În acest context, rolul alungirii ochiului în acomodare fie acest rol și parțial pare să aibă sens. Reieșind din cele spuse mai sus, mecanismul de acomodare necesită o cercetare mai aprofundată în lumina teoriilor și experimentelor recente. De aceea, mai în detaliu despre acomodare voi încerca să relatez într-o altă postare.
Autorul propune că alungirea globului ocular nu este cauza miopiei , ci mai degrabă o adaptație la ea. Oamenii tind să privească miopia ca pe o deformitate normală, dar aceasta nu este o simplă stare de neclaritate. Mai degrabă, miopia este o condiție în care ochiul se află sub un anumit stres, presiune. Într-adevăr, formele mai avansate de miopie corespund cu riscuri mai mari de boli ale ochiului cum ar fi cataracta sau glaucoma. Acest fapt ridică întrebarea: cum și în ce context ajunge ochiul să se adapteze la această stare de neclaritate, miopie în care funcția lui este diminuată. Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie de privit ochiul ca pe un subordonat al individului, ca pe un soldat loial care îndeplinește comenzile superiorului, fie că aceste comenzi sunt corecte sau nu.
Miopia începe cu o teamă de a nu reuși, de a nu fi capabil. În sute de interviuri conduse de autor, acei care au devenit miopi înainte de vîrsta de 15 ani tind să relateze că miopia începea să apară cam într-un an de la o situație stresantă cum ar fi mutarea într-o altă țară, probleme acasă, învățarea să citești sau adolescența. Apariția mai tîrzie a miopiei de obicei se manifestă pe perioada aflării la colegiu/universitate, cînd probabil stresul din cauza faptului că ești departe de casă se combină cu stresul de a fi nevoit să citești o cantitate mare de material neatractiv și de a scrie lucrări în termeni-limită. Cei care la început nu relatează asemenea probleme, de obicei, își vor aminti de acestea mai tîrziu. Restul reprezintă un procent destul de mic, fapt care sugereză că ei fie nu își amintesc , fie nu vor să împărtășească informația, cu toate că alte situații cum ar fi lumina slabă sau prea mult zahăr pot să diminueze vederea.
Necătînd la asta, nu aceste evenimente în sine sunt cele care induc miopia. Diferiți oameni reacționează la aceleași situații în mod diferit. Majoritatea oamenilor vor reacționa la aceste situații cu un răspuns nervos simpatic (de la sistemul nervos simpatic) care nu durează mai mult de aproximativ o minută.La alți oameni totuși, această stare temporară devine cronică. Excitația simpatică este o mobilizare a întegului corp mai mult sau mai puțin simultană cu scopul de a fugi sau de a lupta (este o recție instinctivă la situații extreme, situații-limită). Simptomele includ bătăi mai accelerate ale inimii și repirație mai frecventă, și două care sunt importante - dilatarea pupilară, acomodarea hipermetropică, adică ochii se ajustează pentru a vedea la distanță, întîrzierea acomodației și scăderea profunzimii cîmpului vizual. În continuare autorul încearcă să explice cum toți acești factori numai ce menționați în combinație cu anxietatea de a nu reuși (excitația nervoasă simpatică) a copilului duc la producerea tensiunii mintale și respectiv la miopie Odată ce tensiunea/încordarea devine cronică individul va produce anxietate chiar și în lipsa stimulilor externi astfel formînd un cerc vicios de încordare și anxietate care va menține miopia.
Mușchii extraoculari (MEO) sunt cei șase mușchi atașați în jurul globului ocular a căror singură funcție este a a mișca ochii lateral și în sus, în jos etc. De asemenea acești mușchi sunt singurii asociați cu vederea care pot fi controlați în mod conștient. Cu alte cuvinte, eu nu pot conștient să-mi contractez mușchii ciliari, dar pot să ”apuc” mușchii extraoculari. Cu toate acestea, folosirea MEO pentru orice altceva decît pentru mișcarea laterală sau în sus, în jos etc. este încordare, tensiune, deoarece vederea este o funcție în general pasivă. Cînd cineva încearcă să vadă (în sensul că încearcă să depună un efort de a vedea), inevitabil acesta va ”apuca” globul ocular cu MEO. Această ”apucare” va avea inclusiv efectul de a suprima mișcările ochiului, dar și de a turti/alungi globul ocular. Să nu uităm că mișcările naturale, spontane, inconștiente și continue ale ochiului sunt atributele indispensabile ale vederii normale.
În încercarea de a se concentra la lecție copilul va depune un efort și se va încorda pentru simplul fapt că materialul nu îi este interesant. Vă amintiți ce a spus Bates : ”...cînd nu ești interesat, mintea nu îți este sub control, iar fără control mintal nu poți nici să vezi, nici să înveți.”. În timp ce unii copii ”vor adormi” la lecție și vor lăsa activitatea școlară să sufere, alții vor ceda presiunii sociale de a învăța ”bine” și vor încerca să se forțeze pentru a se concentra. De aici vine corelația dintre educație și miopie, deși mai bine spus este o corelație dintre a fi dispus a te supune încordării de dragul aprobării sociale, pe de o partea, și miopie, pe de altă parte. Atenția este o stare și nu o activitate. Nu poți să ”faci” o stare. În încercarea de a acorda atenție copilul își va încorda întregul corp de la bazin în sus culminînd cu ”apucarea” ochilor cu MEO în încercarea de a forța o atenție voluntară. Acest lucru este extrem de obositor, dar pare să funcționeze și este răsplătit de societate. Totuși este trist să vezi un copil făcînd asta, sacrificîndu-și fără folos spontaneitatea la altarul civilizației.
Un alt corolar (idee) a faptului de a te forța să atragi atenție este credința că nouțiunea de concentrație se referă la capacitatea de a te gîndi sau a face un singur lucru. Aceasta în mod practic este imposibil, deoarece atenția noastră este întotdeaun o dualitate - de a fi atent la un lucru în timp ce ești conștient de restul lucrurilor dimprejur. Încercarea de a bloca toți stimulii în afară de unul singur nu face parte din starea normală a vederii noastre și de aceea necesită efort. În realitate, concentrația înseamnă să gîndești sau să faci un lucru cel mai bine, și nu un singur lucru. Educarea oamenilor în spiritul acestui fapt este primul pas înspre a-i învăța cum să se concentreze fără efort.
Vorbind despre miopie și modalitatea prin care ea începe să se manifeste, apare o întrebare interesantă: de ce cineva ar crea oboselă și încordare pentru sine, ce avantaje sunt să facă acest lucru? Primul răspuns este că - nu există nici un avantaj, dar individul care crede că nu există alte opțiuni va îndura aceste dificultăți. De fapt, cel mai obișnuit mod de tratament pentru miopie, ochelarii, necesită ca să menții același grad de încordare pentru a vedea clar prin ei. Acest fapt inversează relația relaxare - vedere clară, deoarece acum este nevoie de încordare pentru a vedea clar.
Dincolo de toate acestea, există totuși un avantaj intrigant, chiar sinistru în miopie: în timp ce anxietatea cauzată de frica de a nu te ridica la așteptările celorlalți poate să fie o cauză de bază a miopiei, în mod ironic miopia devine un fel de calmant pentru anxietate. În teza sa de doctorat, Carolyn Ziegler a arătat că persoanele mioape manifestau mai multă anxietate decît persoanele emetrope (cu vedere normală), dar numai aproximativ pînă la - 3 dioptri de miopie. Dincolo de acest prag, nivelurile de anxietate scădeau pe măsură ce vederea era mai proastă. La circa - 6 dioptrii, limita miopiei severe, nivelurile de anxietate ale miopilor erau similare cu cele ale emetropilor. În continuare, lucrarea ei sugerează că tratarea miopiei ar trata și anxietatea, cu toate că cei cu miopie severă posibil să relateze o creștere a anxietății pe măsură ce vederea lor se va îmbunătăți dincolo de -3 dioptrii. Acest fapt, spune autorul, a fost confirmat de propria lui experiență clinică, și persoanele care-și îmbunătățesc vederea vor avea nevoie să găsească noi strategii de a face față anxietății.
În interviurile mele cu miopi am aflat că frica de a te relaxa, de a te destinde nu este doar o teamă de a pierde controlul, ci și de asemenea o frică de a pierde iubirea și protecția părintească. În anumite cazuri, obișnuirea graduală cu vederea clară este suficientă.
În continuare autorul face referință faptul cum îngrijorarea/neliniștea te tip verbală vine să suprime imaginile mintale și cum acest fap afectează vederea. El menționează: Wilhelm Reich și alții au definit anxietatea ca fiind o formă de suprimare a emoției. Neexprimarea unei emoții are la bază frica de o anumită consecință, iar această nexprimare/suprimare cauzează disconfort în formă de surplus de energie ce era destinat anume exprimării emoției, care în schimb rămîne prin în musculatură, inclusiv în MEO. Borkovic a găsit că această anxietate este legată de îngrijorarea bazată pe imagine. Experimentele lui sugerează că trecerea la îngrijorarea bazată pe verbalitate de la îngrijorarea bazată pe imagine inhibă activitatea cardio-vasculară. Cu alte cuvinte, acest lucru pare să ne calmeze. Dar aparențele pot fi înșelătoare. Disconfortul cauzat de răspunsul (reacția) cardio-vascular limitează cît de multă îngrijorare o persoană poate tolera.Trecerea șa îngrijorarea bazată pe verbalitare/gîndire îi permite individului de a se îngrijora mult mai mult fără a simți efectele acestei îngrijorări. Cu alte cuvinte, trecerea de la îngrijorarea bazată pe imagine la cea bazată pe gîndire/verbalizare nu face nimic de a reduce anxietatea, dar este similară cu luarea unei pastile care blochează percepția acestei anxietăți. La fel cum un analgezic permite unui atlet să suporte durerea și să se rănească și mai mult, îngrijorarea bazată pe verbalizare permite unei persoane să se îngrijoreze și să fie paralizat de această îngrijorare mult mai mult.
Mecanismul prin care noi trecem de la activitatea mintală imagistică (bazată pe imagini) la activitatea mintală bazată pe îngrijorare ar putea să implice o suprimare a receptorilor vizuali de înaltă frecvență. În acest fel, îngrijorarea excesivă ar induce miopia dar în același timp ar alina anxietatea. Acest fapt rezolvă dilema - de ce oamenii ”aleg” să-și facă vederea mai slabă/neclară: cu scopul de a reduce efectele anxietății. În timp ce scopul anxietății este de a furniza energie suplimentară pentru reflexul/reacția de ”luptă sau fugă”, în lumea noastră contemporană acest fapt face ca procesul de luare a deciziilor să fie mai puțin efectiv. Cheia problemei se află anume în reflexul instinctiv de ”totul sau nimic” al sistemului nervos simpatic; fiecare situație de criză este abordată la fel cum am înfrunta un tigru care ne vînează...
Autorul își începe lucrarea prin menționarea faptului că cititul, folosirea ochilor în deaproape și genetica se credeau a fi responsabile pentru miopie încă de prin anul 1611 dar dovezi să suporte aceste teorii nu au fost aduse. Aceste teorii se vehiculează și în ziua de azi. Problema este că aproape toată lumea a învățat să citească și să scrie și au trecut prin școală, iar rata de miopie este aproximativ de doar 25 %. Este de observat faptul că unii oamenii dezvoltă diverse grade de miopie, în timp ce alții făcînd același lucru (citit, scris, lucru la calculator etc.) își păstrează vederea normală. Deci, lucrul de aproape nu este cauza.
Cele mai timpurii teorii cu privire la etiologia miopiei în mod incorect și simplistic priveau ochiul ca fiind analog cu o cameră de filmat și aproape la fel este privit și în ziua de astăzi. Rolul aspectului mintal și emoțional nu este luat în considerație în înțelegerea și tratarea miopiei și a altor erori de refracție. Frica și anxietatea par să joace un rol special în producerea miopiei.
Bazîndu-se și pe studiile altor autori asupra ochiului, Robert propune teoria acomodației lui Bates în care acomodația este produsă prin schimbarea formei globului ocular, adică lungirea distanței axiale a ochiului, lungire care se realizează prin întinderea coroidei (o membrană musculară a ochiului situată între retină și sclerotică). Bates propunea faptul că această alungire se realizează cu ajutorul mușchilor extraoculari, în timp ce autorul propune că această alungire se realizează prin întinderea coroidei. Deși tind să cred că întinderea coroidei pare să fie mai verosimilă, nu este exclus faptul că ambele să aibă un rol în acest mecanism de acomodare. Cu toate acestea, atît oftalmologia convențională cît și unii adepți a metodei Bates afirmă că acomodarea s-ar produce prin intermediul cristalinului ochiului și mușchiului ciliar și iarășii studii și experiemnte recente au arătat că deși alungirea o ochiului nu pot să producă în totalitate acomodarea, în timpul acomodării ochiul într-adevăr își modifică lungimea. Bates însă afirma că cristalinul ochiului nu joacă un rol în acomodarea deoarece el a avut pacienți a căror ochi reușeau să se acomodeze chiar și după ce le-a fost extirpat cristalinul din cauza cataractei. Oftalmologia de azi este de acord cu faptul că ochiul miop este alungit, spre deosebire de cel normal care este perfect sferic. Ce anume îl face atunci pe ochiul care este la început normal apoi să devină mai alungit și să rămînă așa și astfel să producă vedere neclară? Asta este întrebarea principală. În acest context, rolul alungirii ochiului în acomodare fie acest rol și parțial pare să aibă sens. Reieșind din cele spuse mai sus, mecanismul de acomodare necesită o cercetare mai aprofundată în lumina teoriilor și experimentelor recente. De aceea, mai în detaliu despre acomodare voi încerca să relatez într-o altă postare.
Autorul propune că alungirea globului ocular nu este cauza miopiei , ci mai degrabă o adaptație la ea. Oamenii tind să privească miopia ca pe o deformitate normală, dar aceasta nu este o simplă stare de neclaritate. Mai degrabă, miopia este o condiție în care ochiul se află sub un anumit stres, presiune. Într-adevăr, formele mai avansate de miopie corespund cu riscuri mai mari de boli ale ochiului cum ar fi cataracta sau glaucoma. Acest fapt ridică întrebarea: cum și în ce context ajunge ochiul să se adapteze la această stare de neclaritate, miopie în care funcția lui este diminuată. Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie de privit ochiul ca pe un subordonat al individului, ca pe un soldat loial care îndeplinește comenzile superiorului, fie că aceste comenzi sunt corecte sau nu.
Miopia începe cu o teamă de a nu reuși, de a nu fi capabil. În sute de interviuri conduse de autor, acei care au devenit miopi înainte de vîrsta de 15 ani tind să relateze că miopia începea să apară cam într-un an de la o situație stresantă cum ar fi mutarea într-o altă țară, probleme acasă, învățarea să citești sau adolescența. Apariția mai tîrzie a miopiei de obicei se manifestă pe perioada aflării la colegiu/universitate, cînd probabil stresul din cauza faptului că ești departe de casă se combină cu stresul de a fi nevoit să citești o cantitate mare de material neatractiv și de a scrie lucrări în termeni-limită. Cei care la început nu relatează asemenea probleme, de obicei, își vor aminti de acestea mai tîrziu. Restul reprezintă un procent destul de mic, fapt care sugereză că ei fie nu își amintesc , fie nu vor să împărtășească informația, cu toate că alte situații cum ar fi lumina slabă sau prea mult zahăr pot să diminueze vederea.
Necătînd la asta, nu aceste evenimente în sine sunt cele care induc miopia. Diferiți oameni reacționează la aceleași situații în mod diferit. Majoritatea oamenilor vor reacționa la aceste situații cu un răspuns nervos simpatic (de la sistemul nervos simpatic) care nu durează mai mult de aproximativ o minută.La alți oameni totuși, această stare temporară devine cronică. Excitația simpatică este o mobilizare a întegului corp mai mult sau mai puțin simultană cu scopul de a fugi sau de a lupta (este o recție instinctivă la situații extreme, situații-limită). Simptomele includ bătăi mai accelerate ale inimii și repirație mai frecventă, și două care sunt importante - dilatarea pupilară, acomodarea hipermetropică, adică ochii se ajustează pentru a vedea la distanță, întîrzierea acomodației și scăderea profunzimii cîmpului vizual. În continuare autorul încearcă să explice cum toți acești factori numai ce menționați în combinație cu anxietatea de a nu reuși (excitația nervoasă simpatică) a copilului duc la producerea tensiunii mintale și respectiv la miopie Odată ce tensiunea/încordarea devine cronică individul va produce anxietate chiar și în lipsa stimulilor externi astfel formînd un cerc vicios de încordare și anxietate care va menține miopia.
Mușchii extraoculari (MEO) sunt cei șase mușchi atașați în jurul globului ocular a căror singură funcție este a a mișca ochii lateral și în sus, în jos etc. De asemenea acești mușchi sunt singurii asociați cu vederea care pot fi controlați în mod conștient. Cu alte cuvinte, eu nu pot conștient să-mi contractez mușchii ciliari, dar pot să ”apuc” mușchii extraoculari. Cu toate acestea, folosirea MEO pentru orice altceva decît pentru mișcarea laterală sau în sus, în jos etc. este încordare, tensiune, deoarece vederea este o funcție în general pasivă. Cînd cineva încearcă să vadă (în sensul că încearcă să depună un efort de a vedea), inevitabil acesta va ”apuca” globul ocular cu MEO. Această ”apucare” va avea inclusiv efectul de a suprima mișcările ochiului, dar și de a turti/alungi globul ocular. Să nu uităm că mișcările naturale, spontane, inconștiente și continue ale ochiului sunt atributele indispensabile ale vederii normale.
În încercarea de a se concentra la lecție copilul va depune un efort și se va încorda pentru simplul fapt că materialul nu îi este interesant. Vă amintiți ce a spus Bates : ”...cînd nu ești interesat, mintea nu îți este sub control, iar fără control mintal nu poți nici să vezi, nici să înveți.”. În timp ce unii copii ”vor adormi” la lecție și vor lăsa activitatea școlară să sufere, alții vor ceda presiunii sociale de a învăța ”bine” și vor încerca să se forțeze pentru a se concentra. De aici vine corelația dintre educație și miopie, deși mai bine spus este o corelație dintre a fi dispus a te supune încordării de dragul aprobării sociale, pe de o partea, și miopie, pe de altă parte. Atenția este o stare și nu o activitate. Nu poți să ”faci” o stare. În încercarea de a acorda atenție copilul își va încorda întregul corp de la bazin în sus culminînd cu ”apucarea” ochilor cu MEO în încercarea de a forța o atenție voluntară. Acest lucru este extrem de obositor, dar pare să funcționeze și este răsplătit de societate. Totuși este trist să vezi un copil făcînd asta, sacrificîndu-și fără folos spontaneitatea la altarul civilizației.
Un alt corolar (idee) a faptului de a te forța să atragi atenție este credința că nouțiunea de concentrație se referă la capacitatea de a te gîndi sau a face un singur lucru. Aceasta în mod practic este imposibil, deoarece atenția noastră este întotdeaun o dualitate - de a fi atent la un lucru în timp ce ești conștient de restul lucrurilor dimprejur. Încercarea de a bloca toți stimulii în afară de unul singur nu face parte din starea normală a vederii noastre și de aceea necesită efort. În realitate, concentrația înseamnă să gîndești sau să faci un lucru cel mai bine, și nu un singur lucru. Educarea oamenilor în spiritul acestui fapt este primul pas înspre a-i învăța cum să se concentreze fără efort.
Vorbind despre miopie și modalitatea prin care ea începe să se manifeste, apare o întrebare interesantă: de ce cineva ar crea oboselă și încordare pentru sine, ce avantaje sunt să facă acest lucru? Primul răspuns este că - nu există nici un avantaj, dar individul care crede că nu există alte opțiuni va îndura aceste dificultăți. De fapt, cel mai obișnuit mod de tratament pentru miopie, ochelarii, necesită ca să menții același grad de încordare pentru a vedea clar prin ei. Acest fapt inversează relația relaxare - vedere clară, deoarece acum este nevoie de încordare pentru a vedea clar.
Dincolo de toate acestea, există totuși un avantaj intrigant, chiar sinistru în miopie: în timp ce anxietatea cauzată de frica de a nu te ridica la așteptările celorlalți poate să fie o cauză de bază a miopiei, în mod ironic miopia devine un fel de calmant pentru anxietate. În teza sa de doctorat, Carolyn Ziegler a arătat că persoanele mioape manifestau mai multă anxietate decît persoanele emetrope (cu vedere normală), dar numai aproximativ pînă la - 3 dioptri de miopie. Dincolo de acest prag, nivelurile de anxietate scădeau pe măsură ce vederea era mai proastă. La circa - 6 dioptrii, limita miopiei severe, nivelurile de anxietate ale miopilor erau similare cu cele ale emetropilor. În continuare, lucrarea ei sugerează că tratarea miopiei ar trata și anxietatea, cu toate că cei cu miopie severă posibil să relateze o creștere a anxietății pe măsură ce vederea lor se va îmbunătăți dincolo de -3 dioptrii. Acest fapt, spune autorul, a fost confirmat de propria lui experiență clinică, și persoanele care-și îmbunătățesc vederea vor avea nevoie să găsească noi strategii de a face față anxietății.
În interviurile mele cu miopi am aflat că frica de a te relaxa, de a te destinde nu este doar o teamă de a pierde controlul, ci și de asemenea o frică de a pierde iubirea și protecția părintească. În anumite cazuri, obișnuirea graduală cu vederea clară este suficientă.
În continuare autorul face referință faptul cum îngrijorarea/neliniștea te tip verbală vine să suprime imaginile mintale și cum acest fap afectează vederea. El menționează: Wilhelm Reich și alții au definit anxietatea ca fiind o formă de suprimare a emoției. Neexprimarea unei emoții are la bază frica de o anumită consecință, iar această nexprimare/suprimare cauzează disconfort în formă de surplus de energie ce era destinat anume exprimării emoției, care în schimb rămîne prin în musculatură, inclusiv în MEO. Borkovic a găsit că această anxietate este legată de îngrijorarea bazată pe imagine. Experimentele lui sugerează că trecerea la îngrijorarea bazată pe verbalitate de la îngrijorarea bazată pe imagine inhibă activitatea cardio-vasculară. Cu alte cuvinte, acest lucru pare să ne calmeze. Dar aparențele pot fi înșelătoare. Disconfortul cauzat de răspunsul (reacția) cardio-vascular limitează cît de multă îngrijorare o persoană poate tolera.Trecerea șa îngrijorarea bazată pe verbalitare/gîndire îi permite individului de a se îngrijora mult mai mult fără a simți efectele acestei îngrijorări. Cu alte cuvinte, trecerea de la îngrijorarea bazată pe imagine la cea bazată pe gîndire/verbalizare nu face nimic de a reduce anxietatea, dar este similară cu luarea unei pastile care blochează percepția acestei anxietăți. La fel cum un analgezic permite unui atlet să suporte durerea și să se rănească și mai mult, îngrijorarea bazată pe verbalizare permite unei persoane să se îngrijoreze și să fie paralizat de această îngrijorare mult mai mult.
Mecanismul prin care noi trecem de la activitatea mintală imagistică (bazată pe imagini) la activitatea mintală bazată pe îngrijorare ar putea să implice o suprimare a receptorilor vizuali de înaltă frecvență. În acest fel, îngrijorarea excesivă ar induce miopia dar în același timp ar alina anxietatea. Acest fapt rezolvă dilema - de ce oamenii ”aleg” să-și facă vederea mai slabă/neclară: cu scopul de a reduce efectele anxietății. În timp ce scopul anxietății este de a furniza energie suplimentară pentru reflexul/reacția de ”luptă sau fugă”, în lumea noastră contemporană acest fapt face ca procesul de luare a deciziilor să fie mai puțin efectiv. Cheia problemei se află anume în reflexul instinctiv de ”totul sau nimic” al sistemului nervos simpatic; fiecare situație de criză este abordată la fel cum am înfrunta un tigru care ne vînează...
duminică, 17 aprilie 2011
LITERATURĂ BATES / RESURSE UTILE
Aici este o mică colecție Bates - Toate edițiile din revistele sale periodice BEM, cartea sa ”Vedere perfectă fără ochelari”, alte cărți despre metoda Bates, programe utile. Colecția poate fi descărcată urmînd linkul de mai jos:
sâmbătă, 16 aprilie 2011
CONTROLUL MINTAL
”Ochii aproape că sunt parte a creierului, iar vederea este mult mai intim legată cu mintea decît oricare din celelelalte simțuri speciale. De aceea, orice afectează mintea, aproape sigur că își va găsi reflectarea în ochi și dacă mintea este tulburată vederea este diminuată”
Bates folosește termenul de ”control mintal” destul de des în BEM. Controlul mintal despre care vorbește Bates este o stare anume a minții în care vederea este normală, perfectă. În această stare naturală este prezentă balansarea universală despre care am vorbit într-o altă postare. Așa cum menționează și autorul mai sus citat, o noțiune mai potrivită ar fi ”calm” sau ”echilibru mintal” deoarece ”control” sugerează oarecum efort. După părerea mea, acest ”control mintal”, această stare de echilibru nu este echivalent cu noțiunea de fericire. Fericirea este ceva diferit - mai degrabă ceva intens, plin de emoții, cu zîmbete, legat de un anumit eveniment și care se dorește a fi prelungit - ca un drog. Echilibrul mintal însă este o stare de serenitate, de conștiență, o dispoziție de joacă în care nu-ți pasă de rezultat. În psihologie o asemenea stare probabil că ar fi asociată cu conceptul de ”inteligență emoțională”.
BEM, Aprilie 1922 ”Către un pacient” de L.M. Stanton
”Pe scurt, cînd nu ești interesat, mintea nu îți este sub control, iar fără control mintal nu poți nici să vezi, nici să înveți.”
BEM, Septembrie 1919 ”Educația și Vederea”
”Vederea perfectă este imposibilă fără mutarea continuă a privirii, și această mutare a privirii este o ilustrare uimitoare a controlului mintal necesar pentru vederea normală.”
BEM, Decembrie 1919 ”Mutare și Balansare”
”Ochiul cu vedere perfectă este tot timpul relaxat. Cînd acesta începe să se încordeze vederea devine imperfectă. Ochiul cu vedere imperfectă este permanent încordat, iar cînd acesta încetează să fie așa vederea devine normală. Aceste condiții de relaxare și încordare sunt reflectări ale minții. Cu alte cuvinte, ele indică prezența sau absența controlului mintal.”
BEM, Decembrie 1921, ”Controlul mintal în relație cu Vederea” de W.H. Bates
”Importanța controlului mintal nu poate fi supraestimată. Probabil că această stare de relaxare a minții ar fi mai bine exprimată prin noțiunea de calm sau echilibru decît prin noțiunea de control, deoarece ultima sugerează oarecum efort. Dacă numai am putea să prindem acele momente efemere de vedere clară, atît de exasperante pentru că sunt atît de subtile, și am încerca să găsim originea lor, eu cred că în fiecare caz s-ar afla că o stare de echilibru mintal a fost factorul principal în producerea lor.”
BEM, Aprilie 1922 ”Către un pacient” de L.M. Stanton
Bates folosește termenul de ”control mintal” destul de des în BEM. Controlul mintal despre care vorbește Bates este o stare anume a minții în care vederea este normală, perfectă. În această stare naturală este prezentă balansarea universală despre care am vorbit într-o altă postare. Așa cum menționează și autorul mai sus citat, o noțiune mai potrivită ar fi ”calm” sau ”echilibru mintal” deoarece ”control” sugerează oarecum efort. După părerea mea, acest ”control mintal”, această stare de echilibru nu este echivalent cu noțiunea de fericire. Fericirea este ceva diferit - mai degrabă ceva intens, plin de emoții, cu zîmbete, legat de un anumit eveniment și care se dorește a fi prelungit - ca un drog. Echilibrul mintal însă este o stare de serenitate, de conștiență, o dispoziție de joacă în care nu-ți pasă de rezultat. În psihologie o asemenea stare probabil că ar fi asociată cu conceptul de ”inteligență emoțională”.
sâmbătă, 2 aprilie 2011
EXPERIENŢA UNEI PROFESOARE
În ediția din iulie 1919 a Revistei periodice ”Vedere mai bună”, Bates relatează despre cazul unei profesoare cu vîrsta de 40 de ani care a fost pacienta lui. Iată ce a scris ea lui Bates într-o scrisoare (Am să expun mai jos doar cele mai semnificative pasaje)
"O să vă spun ceva despre ochii mei, dar mai întîi am să vă spun alte lucruri. Aţi fost primul care mi-aţi spus despre teoriile dvră, şi mi-au plăcut imediat, adică am fost favorabil impresionată chiar din start. Nu am început tratamentul pentru că alţii mi l-ar fi recomandat, ci din cauza că eram convinsă că: în primul rînd, credeaţi voi înşişi în descoperirea dvră; iar în al doilea rînd, că teoria dvră cu privire la cauza turburărilor de vedere sunt adevărate. Nu ştiu cum anume de am ştiut de aceste două lucruri, dar am ştiut. După o scurtă conversaţie, dvră şi descoperirea pe care aţi făcut-o ambele mi s-au părut că au marca unui articol autentic. Cît priveşte succesul acestei metode cu propria persoană, aveam nişte dubii. Poată că tu puteai să-i lecuieşti pe alţii, dar s-ar putea să nu poţi să mă lecuieşti şi pe mine. Cu toate acestea, am decis să încerc, şi această decizie a adus o mare schimbare în mine şi în viaţa mea.
Ca să încep, îmi place foarte mult vederea mea. Imi place să privesc lucrurile din jur, să le examinez amănunţit şi pe îndelete, cam cum un copil ar examina lucrurile. Nu realizasem acest lucru mai înainte, dar era obositor pentru mine să privesc lucrurile din jur atunci cînd purtam ochelari, şi de aceea facem acest lucru cît mai puţin timp posibil.
Lucrurile îmi par acum că au mai multă formă, mai multă realitate decît cînd purtam ochelari.Foarte rar am ocazia să fac palming. Nu adesea simt necesitatea să îl practic. Acelaşi lucru cu memoria unui punct negru. Nimic altceva nu este necesar. Rareori mă gîndesc la ochii mei, dar cîteodată realizez cît de mult îi folosesc şi îmi place să-i folosesc.
Nervii mei sunt mult mai bine. Sunt mult mai echilibrată, mai puţin timidă. Niciodată nu arătam faptul că eram timidă, sau că nu aveam încredere în sine. Obişnuiam să merg înainte şi să fac ceea ce se cerea, dar era greu. Acum imi pare mai uşor. Ochelarii, sau vederea proastă mai degrabă, mă făceau sfioasă. Cu siguranţă acesta este un defect şi unul la care oamenii sunt sensibili fără să realizeze.Mă refer la vederea proastă şi necesitatea de a purta ochelari.În stradă văd mai bine decît aş fi văzut cu ochelari vreodată. Pot să discern cum arată oamenii în partea cealaltă a străzii, pot să disting trăsăturile lor etc., lucru pe care nu puteam să-l fac cu ochelari sau înainte de ai purta. Pot să văd ma bine peste rîu şi mai departe în casele oamenilor de partea opusă a străzii.
În ceea ce priveşte şcoala, am controlat o grămadă imensă de lucrări de examinare recent, cinci ore fără oprire, cu mici pauze ocazionale în care priveam în altă parte şi mă pleumbam prin cameră. Nu am simţit absolut nici un fel de discomfort după asta.Îmi folosesc ochii cu acelaşi succes în scriere, cu toate că cîteodată, după mult scris în continuu sunt un pic obosiţi. Pot să citesc noaptea fără să fie nevoie să mă apropii de lumină. Menţionez asta pentru că vara trecută trebuia să stau direct sub lumină, altfel nu vedeam.
De la începutul tratamentului puteam să-mi folosesc ochii destul de bine, dar oboseau. Îmi amintesc cum am făcut un afiş două săptămîni după ce am încetat să port ochelari, şi am fost uimită să aflu că am fost în stare să desenez schiţa aproape perfect fără riglă, la fel de bine ca şi cu ochelari. Cînd a trebuit să-l întăresc cu rigla am observat că doar ultimul rînd de litere era un pic ieşit în afară la sfîrşit. Nu aş fi putut să fac acest lucru mai bine cu ochelari. Cu toate acestea, asta nu era un lucru fin. Cam în aceeaşi perioadă am cusut noaptea un tiv la o rochie cu un ac mic. Am suferit un pic din asta, dar nu mult. Obişnuaim să practic exerciţiile la acel timp şi să fac palming în mod conştiincios. Acum, însă nu este nevoie să le practic sau să fac palming; Nu simt nici un discomfort, şi sunt absolut necruţătoare în a-mi folosi ochii. Fac orice doresc să fac cu ei. Nu mă eschivez de la nimic, nu ratez nici o șansă de a-i folosi
La sfîrșitul lunii de la școală aveam dureri de cap de la faptul că trebuia să sumez coloane întregi de cifre necesare pentru dări de seamă etc. Acum nu le mai am. Mai înainte mă agitam cînd cineva intra la mine în cameră. Acum nu mai este așa; acum îi pofetesc să între. Este o schimbare foarte plăcută să te simți așa. Și îmi pare că cel mai important lucru, deși mă gîndesc cel mai puțin l asta, este faptul că am început să predau mai bine. Știu cum să ajung la mintea lor și să-i fac pe copii să vadă lucrurile în obiectiv și în relație cu alte lucruri. Recent am ținut o lecție despre cilindrul orizontal, subiect care nu este unul din cele mai interesante, și totuși a fost o lecție remarcabilă în rezultatele ei și modul în care a captat atenția fiecărei fetițe din clasă, deșteaptă sau mai puțin deșteaptă
. Ceea ce m-ați învățat mă ajută să-mi folosesc în timpul predării memoria și imaginația mai mult, mai ales pe ultima.
Acum, ca să spun succint despre efectul de a fi vindecată în ceea ce privește mintea. Sunt mult mai directă, mult mai hotărîtă, mai puțin divuză, vagă. Pe scurt, sunt conștientă de faptul că sunt mult mai centrată, mult mai focalizată. Este vorba despre fixația centrală a minții. Am întîlnit acest termen în ultima dvră publicație, dar realizasem acest fapt de mult tip în urmă și am știut cum ce nume să-i dau. ”
Această mică istorioară demonstrează încă o dată că vederea are legătură directă, intimă cu emoționalitatea persoanei și eficiența mintală a acesteia. Această profesoară care a povestit ceea ce am tradus mai sus, a observat faptul că odată cu îmbunătățirea vederii s-a îmbunătățit și eficiența ei mintal, a devenit mai echilibrată emoțional, a scăpat de dureri de cap pe care le avea mai înainte cînd avea de făcut rapoarte etc. Îmi amintesc cum în una din revistele sale periodice Bates relata despre două surori ale căror vedere se deosebeau în aceași proporție în care memoriile lor se diferențiau. Astfel, cea care avea vedere de două ori mai bună reușea să învețe o strofă dintr-o poezie de două ori mai repede decît sora sa, ceea ce vorbește despre faptul că memoria este intim legată de vedere
sâmbătă, 26 martie 2011
vineri, 4 februarie 2011
PALMING
"Una dintre cele mai eficace metode de a uşura încordarea ochilor, şi astfel de a îmbunătăţi vederea, este palmingul. Prin asta se înţelege acoperirea ochilor închişi cu palmele mîinilor în aşa o manieră încît să se excludă toată lumina, în acelaşi timp evitînd presiunea asupra globilor oculari. În acest fel majoritatea pacienţilor* reuşesc să obţină un anumit grad de relaxare, şi cînd deschid ochii că vederea lor temporar s-a îmbunătăţit. Cînd relaxarea este completă persoana vede în timpul palming-ului o culoare neagră atît de profundă încît este imposibil de memorat sau de imaginat ceva mai negru, şi o asemenea relaxare este întotdeauna urmată de vindecare completă şi permanentă a tuturor erorilor de refracţie (miopie, hipermetropie, astigmatism sau chiar presbiopie), de asemenea de o uşurare a altor anomalii. În cazuri rare persoanele reuşesc să vadă negru perfect foarte repede, chiar şi în cinci, zece sau cinsprezece minute; dar de obicei aceasta nu poate fi făcută fără o practicare considerabilă, iar unii nu reuşesc să vadă negru perfect decît după ce au fost lecuiţi prin alte metode. Cînd cineva reuşeşte după cîteva încercări să vadă un negru aproximativ, merită să continui cu palmingul, în caz contrar altă metodă ar trebui încercată. Majoritatea pacienţilor* le este de ajutor memoria unei anumite culori, de preferat neagră, şi astfel fiind imposibil de evocat în memorie un obiect neschimbat mai mult de cîteva secunde, de obicei ei găsesc necesar să muta conştient atenţia de la o imagine mintală la alta, sau de la o parte a acelei imagini la alta. În anumite cazuri, însă mutarea atenţiei poate să aibă loc în mod inconştient, şi obiectul negru poate să pară că este imaginat/amintit în mod continuu în întregimea sa la fel de bine."
Cum se face Palming:
Punem palmele una peste alta, aşa cum e arătat în imaginea de mai sus şi acoperim ochii astfel încît să excludem toată lumina sau aproape toată lumina. Ochii trebuie să fie închişi. Ca să vedem dacă toată lumina este exclusă deschidem ochii sub palme şi le ajustăm poziţia aşa încît să fie cît mai puţină lumină care trece prin ele. Este nevoie să sprijinim coatele într-o manieră confortabilă. Cea mai comună poziţie este să ne aşezăm pe scaun cu coatele pe masă şi de dorit ca coatele să se afle aproximativ la nivelul umerilor. De aceea, dacă masa este prea joasă ca înălţime se poate de pus o pernă sau două sub coate. Altă poziţie este să ne aşezăm jos, iar coatele pe genunchi. Se poate şi culcat pe burtă şi coatele sprijinite de pat sau de podea.
Palming-ul este presupus a fi o experienţă relaxantă, de aceea nu ne străduim prea tare să excludem toată lumina astfel încît să producem încordare în mîini ceea ce va fi contraproductiv. Pentru a fi posibil de exclus lumina mai eficient se poate de făcut palming într-o cameră întunecată. În timp ce facem palming ne gîndim la ceva plăcut, dar mai ales încercăm să vedem negru perfect aşa cum spunea Bates. De asemenea putem să ne imaginăm balansarea universală. Nu uităm să respirăm prin burtă, relaxat, ritmic.
vineri, 21 ianuarie 2011
NIŞTE ÎNTREBĂRI ŞI IDEI
Iată prima întrebare care mă intrigă foarte mult în ceea ce ţine de modul în care vederea funcţionează şi anume: Oare de ce lucrurile pe care le priveşti ar trebui să se mişte pentru ca ele să fie clare. Ce interesant este construit ochiul nostru: Ca să vadă clar ochiul trebuie să perceapă mişcare. Se pare că ochiul este construit în aşa mod încît doar în mişcare lucrurile să fie văzute cu maximă claritate: Din stînga, în dreapta, din stînga, în dreapta... într-un ritm constant, necontenit, neobosit, lin, fără efort, ochiul îşi slujeşte stăpînul său de la naştere şi pînă la moarte fără ca acesta din urmă să fie conştient de acest fapt. Dar la anumit moment stăpînul începe să dea porunci imposibil de îndeplinit şi aici încep să apară problemele de vedere..
Abonați-vă la:
Postări (Atom)